Pitagora, matematician, filosof, astronom, teoretician al muzicii, taumaturg (făcător de minuni), fondator al “Şcolii pitagoreice”, a fost una dintre cele mai importante personalităţi ale antichităţii greceşti. Deşi nu a lăsat o operă scrisă, gândirea sa integratoare despre lume şi Univers a fost reconstituită din mărturiile contemporanilor săi şi din biografiile care i-au fost consacrate după moarte.

Se pare că el este şi cel care a inventat cuvântul “filosofie”, răspunzând, atunci când un rege l-a auzit vorbind cu multă elocinţă, că el este “filosof “ (“iubitor de înţelepciune”, din „phylos”/ “iubire (de)” şi „sophia”/ “înţelepciune”).

S-a născut în Insula Samos, din Marea Egee, în jurul anului 580 i.Hr. şi, potrivit legendelor, ar fi descendent al regelui Ankaios, fondatorul cetăţii Samos. Naşterea sa ar fi fost prezisă de Pythia, preoteasa templului din Delphi, consacrat zeului Apollo. De aici şi numele Pitagora (în gr. Pithagoras), însemnând “Cel a cărui naştere a fost anunţată de Pythia”.

La numai 17 ani s-a remarcat drept unul dintre cei mai buni atleţi de la Jocurile Olimpice, educaţia sa parcurgând apoi mai multe etape – în Insula Syros, sub îndrumarea lui Pherecydes, despre care se spune că a fost unul dintre cei “şapte înţelepţi ai Greciei”, apoi în Siria, în preajma hierofanţilor (preoţi antici care îi iniţiau pe neofiţi în mistere şi oracole), în Egipt, unde a învăţat matematică şi astronomie, în Tracia, unde s-a familiarizat cu orfismul (curent ezoteric, care preconiza dualismul suflet-corp și credința în metempsihoză).

Pitagora și numerele ca temelie a Universului. Numerele sunt doar abstracţiuni sau entităţi metafizice?

Pitagora, numere, magie, ezoterism
Pitagora, numere, magie, ezoterism

Astăzi, oricine a trecut prin şcoală ştie despre teoria care poartă numele marelui înţelept al antichităţii – “Teorema lui Pitagora” – deşi se pare că adevărul matematic pe care-l exprimă (“într-un triunghi dreptunghic, suma pătratelor catetelor este egală cu pătratul ipotenuzei”) era cunoscut mult înainte de Pitagora, de către matematicienii din Mesopotamia şi China (dar Pitagora este cel care a demonstrat-o).

Pe de altă parte, este unamim recunoscut că Pitagora a fost unul dintre primii gânditori greci care a încercat să dezvolte un sistem rațional pentru a explica cum funcționează lumea. În acelaşi timp, în viziunea matematicianului antic, numerele nu erau doar nişte abstracţiuni, ci fundamentul metafizic al existenței, începutul a tot ce există, manifestarea sacrului în lume.

Concepţia lui Pitagora despre Univers este caracterizată de o perspectivă profundă și spirituală asupra naturii și a ordinii lumii, iar numerele și relațiile matematice au jucat un rol central în înțelegerea structurii și armoniei Universului.

Unu” reprezenta realitatea supremă a tot ceea ce există, principiul nenăscut, “motorul prim” sau, așa cum îl numeau grecii antici, “arche”/ “arkhe” ( origine, început, sursă), din care derivă alte principii. “Doi”, spun pitagoreicii, este semnul materialităţii, iar dacă se mai adaugă un punct, se confirmă existenţa planului (trei), “patru” generează realitatea tridimensională.

Fiecare număr, susţine Pitagora, are propria sa personalitate – masculin sau feminin, perfect sau incomplet, frumos sau urât. Matematica modernă a eliminat acestă percepție în mod deliberat, dar încă mai găsim astfel de nuanțe în ficțiune și poezie. Zece era considerat “cel mai bun număr” – conținea în sine primele patru numere întregi – unu, doi, trei și patru (1 + 2 + 3 + 4 = 10).

Pentagrama – modelul după care întregul Univers a fost conceput

Pentagrama
Pentagrama

Unul dintre simbolurile cele mai importante în gândirea matematică, filosofică şi mistică a lui Pitagora este pentagrama (steaua în cinci colţuri), care se obţine prin trasarea unei linii dintr-un unghi in altul al unui pentagon. Strict etimologic, “pentagramă” înseamnă “cinci linii” (din grecescul “pentagrammon”). Figura formată în interiorul acestor linii este tot un pentagon care păstrează proporţia de aur în raport cu pentagonul de pornire.

Pitagora şi adepţii săi considerau pentagrama o perfecţiune a matematicii şi modelul după care întregul Univers a fost conceput, simbol magic în acelaşi timp. Valoarea simbolică a pentagramei, cu diverse schimbări, s-a păstrat de-a lungul timpului, până astăzi.

În acelaşi timp, numărul de aur – “phi” (φ)/ 1,618 – pentru pitagoreici, era expresia armoniei universale, a perfecţiunii, a Creaţiei, a vieţii, iubirii şi frumuseţii. Astăzi, studii facilitate de tehnologia modernă arată că proporţia de aur este prezentă în structura ADN-ului, în proporţiile corpului uman, în natură, în tot ce există (de exemplu, în corola de floarea-soarelui, în conurile de pin, în forma scoicilor etc.).

Pitagora – ezoterism şi magie

Scoala pitagoreica
Scoala pitagoreica

Pitagora şi “Şcoala pitagoreică” au fost asociaţi cu anumite învățături și practici considerate misterioase sau secrete în acea perioadă. “Școala pitagoreică” impunea anumite reguli stricte membrilor săi, după cum reiese din sursele istorice, precum scrierile lui Aristotel și Porphyrios (cel de-al doilea, autor al unei lucrări intitulată “Viaţa lui Pitagora”).

Deoarece pitagoreicii credeau că numerele sunt sacre, cunoaşterea era rezervată unui grup restrâns de inițiați care trebuiau să treacă multe teste înainte de a intra în școala infiinţată in Crotone – tăcere, meditaţie, disciplină, respectul pentru ierarhia şcolii, studiu individual, purificări cu ajutorul apei şi al muzicii, autoanaliză, pentru a înţelege nivelul progresului, ritualuri, obligaţia de a păstra secretul asupra învățăturilor primite.

Akoustimatikoi” (“ascultătorii”) erau cei care aveau acces la învățăturile ezoterice, filozofice, iar “matematikoi” erau numiţi cei care ajungeau la anumite cunoștințe interzise majorității, la care se adăugau alte învăţături care le permiteau să rămână alături de Pitagora şi să contribuie la formarea altor discipoli.

Citește și:  Odoacru – Primul rege al Italiei și cel care a pus capăt Imperiului Roman de Apus

Rostul acestor ritualuri şi al disciplinei era fondat pe concepţia că viaţa are un scop mai înalt decât cel de supunere în faţa timpului, iar omul este dator să înţeleagă rostul lui în lume şi în Univers. Totodată, prin astfel de practici şi ritualuri, fiecare îşi putea descoperi puteri extraordinare de percepţie şi înţelegere.

De altfel, despre Pitagora, contemporanii săi spun că avea darul clarviziunii şi extraordinare puteri de percepţie. Remarcabile erau şi calităţile sale de taumaturgputea vindeca, putea auzi „muzica sferelor”, schimba sau potolea bătaia vântului, stăpânea în mod desăvârşit arta ocultă a numerelor (nu numai cunoaşterea raţională a acestora), a făcut să coboare din zbor, la chemarea sa, un vultur etc.

Pitagora credea în transmigrația sufletelor individuale (metempsihoză), care străbat, în vederea purificării, un lung ciclu de reincarnări succesive şi era capabil să-şi exploreze celelalte existenţe.

Pitagora şi “muzica sferelor”

Pitagora, Muzica sferelor
Pitagora, Muzica sferelor

Lui Pitagora i se atribuie şi descoperirea legilor armoniei muzicale. El este cel care a înţeles, pentru prima dată, că sunetul muzical este rezultatul vibraţiilor regulate ale corpurilor elastice.

Legendele spun că înţeleptul grec ar fi ajuns la înţelegerea relaţiilor armonice dintre sunete după ce, la un moment dat, i-ar fi atras atenţia sunetele ciocanelor utilizate la prelucrarea fierului. Ascultându-le, a înţeles că loviturile ritmice ale ciocanului creează armonie. A făcut un experiment empiric, cu şiruri de greutăţi diferite legate de nişte sfori, lovite de un zid, şi le-a ascultat cu atenţie.

Ulterior, s-a folosit de un instrument monocord (o singură coardă vibrantă), apoi cu două, constatând că atunci când vibrează împreună două corzi (una fiind de două ori mai lungă decât cealaltă), se aud două sunete, coarda mai scurtă dând sunetul cel mai înalt. Prin calcule matematice, Pitagora a ajuns la concluzia că diferenţele dintre sunete sunt, de fapt, raporturi numerice- octavă (2:1), cvinta (3:2), cvarta (4:3), iar numărul perfect este 10.

Mai mult, Pitagora vedea relațiile matematice dintre notele muzicale ca fiind o formă de armonie cosmică, ceea ce a dus la dezvoltarea conceptului de „armonie a sferelor” sau “muzica sferelor”. Filosoful grec a susținut că mișcarea corpurilor cerești (planetele, stelele), este guvernată de proporții matematice și ritmuri armonice. Acest concept a culminat în teoria „armoniei sferelor”, care afirmă că mișcarea lor generează sunete în frecvențe diferite, în funcţie de mărime şi de viteza de rotaţie, iar aceste sunete alcătuiesc o armonie perfectă.

Nu numai stelele, spunea Pitagora, au nota lor muzicală distinctă, ci tot ce există în natură, toate combinându-se într-o structură complexă, pe care numai cel iniţiat (aşa cum era înţeleptul grec, care experimentase fenomenul claraudiţiei) le poate auzi şi prin care era posibilă racordarea la voinţa divină.

“Tăcerea este de aur”…

Pitagora, Tăcerea este de aur
Pitagora, Tăcerea este de aur

Pitagora și școala sa aveau o viziune profundă asupra tăcerii și a vorbirii. Se spune că Pitagora însuși a avut o înțelegere superioară a puterii tăcerii și a folosit-o în învățăturile sale. Una dintre cele mai cunoscute fraze atribuite lui Pitagora este „Tăcerea e de aur„, care subliniază importanța păstrării tăcerii și a evitării vorbirii inutile sau necugetate.

În Şcoala pitagoreică, în care prietenia, altruismul, onestitatea erau valori obligatorii, tăcerea a fost considerată o virtute importantă, iar elevii erau învățați să-și controleze vorbirea și să acorde o atenție deosebită cuvintelor pe care le rosteau. Tăcerea era adesea privită ca o cale de a reflecta, de a medita și de a înțelege mai profund aspectele interioare și exterioare ale vieții – o modalitate prin care adevărata esență a individului se poate manifesta.

Prin acest tip de practică ascetică, înțeleptul școlii din Crotone a învățat sute de bărbați și femei că doar atunci când cineva se detașează de lumea simțurilor poate intra în contact cu sine și astfel obține adevărata înțelepciune.

În acelaşi timp, învățăturile lui Pitagora subliniau importanța echilibrului și a armoniei în toate aspectele vieții, inclusiv în comunicare. Așadar, tăcerea era văzută ca o modalitate de a evita conflictele și vorbirea superficială, permițând un mediu mai pașnic și mai armonios.

O regulă fundamentală pentru cei care voiau să acceadă la Scoala pitagoreică era să fi petrecut cinci ani într-o tăcere riguroasă. Cu toate acestea, cei care demonstrau trăsăturile unei personalități senine și centrate puteau reduce această perioadă de tăcere la doar doi ani.

Principiul de bază care guvernează disciplina tăcerii pitagoreice se bazează pe un fapt esențial, acela că cel mai greu de controlat este limbajul şi că însuși actul de a vorbi este cauza principală a problemelor personale și a suferinţelor.

Pietre pentru “templul înţelepciunii”

Aproape că nu a existat domeniu al cunoaşterii de care Pitagora să nu fi fost interesat, iar ideile, teoriile, valorile, învăţăturile sale şi ale Şcolii pitagoreice nu numai că s-au păstrat peste timp, dar multe dintre acestea au constituit fundamentul ştiinţelor moderne – matematică, numerologie, filosofie, morală, muzică, astronomie etc.

Mutatis mutandis, după mai mult de două milenii, dacă omenirea ar fi capabilă să urmeze măcar o parte dintre “lecțiile” lui Pitagora, atunci, probabil, am forma o societate mai bună, iar omul, ca individ, ar fi mai aproape de esenţa sa, de rostul lui în lume, cu o capacitate de cunoaştere orientată spre ceea ce contează cu adevărat şi, poate, uneori, am fi capabili să auzim şi “muzica sferelor”.

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.