Cand se ajunge sa se priveasca un om de pe strada de la inaltimea Turnului Eiffel si, pe deasupra, se mai si urla in urma lui, cat tin plamanii, ca e „un pitic urat”, sa nu care cumva sa ne imaginam ca traim intr-o lume in care discriminarea nu mai e demult o problema curenta, sa nu incepem sa credem ca mentalitatea oamenilor s-a limpezit intr-atat de bine, incat nimeni nu-si mai intoarce capul dupa aceia carora natura le-a daruit mai putin, ori mult prea mult cat sa se descurce de unii singuri, cat sa reuseasca in a-si duce aceasta povara a inaltimii pe umeri. Ba mai mult decat atat, mentalitatea oamenilor este atat de impaienjenita, incat cuvantul „pitici” este, astazi, vexant, numai simpla adresare ofensandu-i pana si pe cei care au o inaltime „normala”.
Spunem „normala”, asa cum spunem si „pitici”, deoarece, asa cum bine stim, normalitatea este data de majoritate, si nicidecum de alte considerente. Cu alte cuvinte, credem ca nicio astfel de formulare nu ar trebui sa fie ofensatoare. In sfarsit, oamenii care au o inaltime mica au nanism, mai cu seama, cei care au sub 150 cm, sunt diagnosticati cu aceasta afectiune. Cauzele sunt pe cat de multe, pe atat de controversate: unii specialisti vorbesc despre mutatii genetice, pe cand altii, despre disfunctii endocrine. Un lucru este cert, insa: indiferent de cauze, acesti oameni, numiti „pitici” doar pentru a fi jigniti, sunt discriminati si marginalizati de societate, multi dintre ei neputand sa duca o viata normala, sa aiba un loc de munca, ori mai mult, sa lucreze alaturi de „uriasi”.
Totodata, nanismul mai este numit si hiposomie, nanosomie sau microsomie. Conotatiile negative ale oricarei denumiri poarta cu sine adevarate drame de viata, in special in randul acelor persoane care incearca sa duca o viata „normala”, printre oamenii de aceeasi varsta, insa sanatosi, fara astfel de probleme. De fapt, subiectul este precum un cutit cu doua taisuri: orice s-ar spune, oricat de multa precautie ar exista in exprimare, tot va avea cineva de suferit. Cum spunea, se nasc adevarate drame de viata, oamenii care sufera de nanism fiind catalogati drept „pitici”, ca intr-un final, toti ceilalti sa-i ignore. Si poate ca daca multi dintre ei ar fi pur si simplu ignorati, nu s-ar mai ajunge in niciun chip la dramele despre care vorbeam. Si, in acest caz, sunt nenumarate exemple, de nefericire, unele negative. De pilda, intr-o scoala din Romania, un astfel de copil este marginalizat de intreg colectivul profesoral, multi pedagogi nestiind macar cum sa se comporte; in unele dati, un profesor va incerca sa-l menajeze pe acel copil care nu are aceeasi inaltime precum ceilalti, confuzia pedagogului, stangaciile fiind destul de vizibile, astfel ca, aceeasi pozitie va fi adoptata si de colegii copilului.
Si chiar daca profesorul le va vorbi copiilor de respectul pe care oricum trebuie sa il poarte colegului care sufera de nanism, copiii tot nu se vor putea abtine in a fi rautaciosi. „Piticii” sunt vazuti drept persoane care nu se pot integra in niciun domeniu profesional, care, pana la urma, nu pot fi acceptati de societate. Stereotipurile oamenilor sunt dramele lor, ale asa numitilor „pitici”. In schimb, nimeni nu le poate intelege drama prin care trece, de fapt, putini sunt cei care ii vad ca pe niste oameni simpli, ce-i drept cu niste probleme. Si tocmai in baza acestei idei, „piticii” nu ar trebui sa fie marginalizati, dati deoparte, ba dimpotriva, ei trebuie ajutati, caci numai in acest fel, societatea va fi una productiva, fara asistati social etc. Bineinteles ca acestea pot fi considerate cu usurinta clisee, insa in cautarea noastra disperata de solutii cat mai ingenioase si eficiente, sarim exact pe aceste clisee, care, de cele mai multe ori, s-au dovedit a fi cele mai eficiente.
Chiar si asa, exista exemple de astfel de oameni, care au reusit sa-si creeze un cerc de prieteni, au o familie, ba mai mult decat atat, si-au gasit si un loc de munca, unii dintre ei castigand chiar si mai mult decat un om cu inaltimea de peste 180 cm. Si nu, nu e un paradox aici, nicidecum, ci e mai degraba o normalitate, de fapt, asa cum ar trebui sa se intample in toate cazurile. Acesti oameni au trecut peste faptul ca sunt numiti „pitici”, intelegand acest cuvant nu neaparat ca pe o jignire, ci ca pe o denumire ce le-ar putea aduce privilegii. Si cand spunem privilegii, ne referim, bineinteles, la cei care lucreaza in domeniul artistic, mai cu seama, la cei care sunt ba actori, ba clovni de circ, ba simplii artisti. Si chiar daca si astazi, oamenii inca striga dupa ei ca sunt „pitici”, ei isi continua viata, se zbat pentru a le oferi copiilor lor conditii cat mai bune. Interesant este ca multi dintre cuplurile care sufera de nanism au copii cu inaltime de peste 160 cm, unii avand chiar si peste 170 cm. Insa nu inaltimea conteaza, caci viata nu se masoara in centimetri, cu atat mai mult caracterul uman.
