Planeta Farout a fost descoperită în decembrie 2018, din întâmplare, în timp ce astronomii americani cercetau cerul în căutarea unei presupuse planete, a noua (Planeta X sau Planeta Nibiru) a sistemului nostru solar, de aceea acest fapt ar putea intra în categoria serendipităţii – adică o descoperire neaşteptată , surprinzătoare, colaterală, dar care se constituie într-un moment semnificativ al explorării cosmosului.
Planeta Farout şi “recordurile” sale
Planeta Farout (în engleză, “far out” – “departe”) este o planetă pitică, din aceeaşi categorie cu Pluton, dar fiind, la momentul actual, cel mai îndepărtat obiect cosmic observat vreodată, din sistemul nostru solar. Denumită ştiinţific “2018 VG18”, Planeta Farout se află în Centura Kuiper (centura în formă de inel din jurul sistemului nostru solar, formată din materie primordială), la o distanţă de 18 miliarde de kilometri de Soare, adică de 120 de ori distanţa dintre Pământ şi Soare sau de trei ori distanţa dintre Soare şi Pluton.
Planeta Farout a fost descoperită de cercetătorii Scott Sheppard (de la Carnegie Institution), David Tholen (de la Universitatea din Hawai) et Chad Trujillo (de la Universitatea Arizona de Nord), de la Observatorul din vârful vulcanului Mauna Kea, din Insula Hawai, din Pacific, cu ajutorul telescopului gigantic Subaru, cel mai performant instrument astronomic actual, în infraroşu, cu un diametru de 8,3 metri. Aceeaşi oameni de ştiinţă, menţionaţi anterior, au descoperit, în 2015, un alt obiect cosmic, aflat la 11 miliarde de kilometri de Soare, deplasându-se dincolo de orbita lui Neptun, pe care l-au numit “The Goblin”, 2015 TG-387.
Planeta Farout, care a detronat prin distanţa la care se află o altă planetă pitică – Eris – descoperită în 2006, este atât de departe încât nu se ştiu încă foarte multe lucruri despre aceasta. Diametrul ei este aproximat la 500 de kilometri, mult mai mic decât al lui Pluton, dar mai mare decât al asteroizilor (planete mici din sistemul nostru solar, ale căror orbite, în general, se află între Jupiter şi Marte). Pentru comparaţie, diametrul Terrei, de exemplu, este de 12 700 de kilometri. Farout are o culoare asemănătoare cu cea a petalelor roşii de trandafir, presupunându-se că este acoperită de gheaţă, necunoscându-se altceva despre compoziţia sa chimică.
Scott S. Sheppard, într-un inteviu acordat revistei “The Time”, sublinia că această culoare ciudată, cu reflexe roşiatice, s-ar explica prin faptul că, în general, gheaţa dobândeşte astfel de nuanţe după ce a fost supusă timp îndelungat radiaţiilor solare. Pe de altă parte, în 2015, când sonda spatială New Horizons a survolat planetele pitice Pluton, apoi Charon, a relevat, prin fotografiile luate, că tenta roşiatică a acestora era cu 20-30% mai accentuată decât se credea, din pricină că vânturile solare determinau eliberarea carbonului din metan. Rămâne de văzut care este adevărata explicaţie pentru culoarea trandafirie a Planetei Farout.
Nici orbita Planetei Farout nu a putut fi încă indentificată cu precizie, dar s-a observat că se deplasează foarte încet şi, probabil, i-ar trebui cam o mie de ani tereştri pentru a face înconjurul Soarelui. Orbita acestei planete pitice, despre care se vor afla mai multe informaţii în anii următori, este de mare interes pentru specialişti, pentru înţelegerea istoriei sistemului nostru solar. Se crede, deocamdată, că influenţa gravitaţională a acestei planete pitice aliniază orbitele altor corpuri ceresti.
Planeta Farout şi teoria misterioasei Planete X
Descoperirea Planetei pitice Farout, cea mai îndepărtată de Soare, ar putea confirma sau infirma teoria existenţei misterioasei Planete X sau Planeta Nibiru, cum i s-a mai spus, o planetă ipotetică, a noua din sistemul solar (alături de Terra, Mercur, Venus, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus si Neptun – ultimele patru numite si “gigantele gazoase”).
La începutul secolului al XX-lea, astronomul Percival Lowell a venit cu ipoteza existenţei unei Planete X, care ar putea explica anomaliile în mişcarea aparentă a planetelor gigant, Uranus şi Neptun în mod special, precum si configurarea neobisnuită a unor obiecte transneptuniene (planete minore din sistemul solar). Această planetă necunoscută ar trebui să aibă o perioadă orbitală de 25 000 de ani.
Când a fost descoperit Pluton, în 1930, de către Clyde Tambaugh, astronom american, s-a crezut că acesta este Planeta X, care ar fi confirmat teoria lui Lowell. S-a constatat însă curând că Pluton este mult mai mică decât s-a crezut şi, prin urmare, nu ar fi putut influenţa planetele gigantice. În 2006, după datele culese de sonda spaţială Voyager 2, Pluton a fost trecută, de către Uniunea astronomică internaţională, în rândul planetelor pitice, ramând în sistemul nostru solar opt planete cunoscute.
În prezent, Planeta X continuă să suscite interesul specialiştilor, în special în urma observaţiilor astronomice recente, considerându-se că aceasta ar trebui să se afle dincolo de Pluton, chiar dincolo de Centura Kuiper. Astronomul Michael E. Brown, de la Institutul de Tehnologie din California, a descris, teoretic, această a noua planetă, în 2016, ca fiind formată în nucleul unui gigant, după care ar fi fost proiectată la marginea sau în afara sistemului solar.
Perioada sinodică (timpul în care un corp ceresc ajunge în aceeaşi poziţie faţă de steaua în jurul căreia se învârteşte) a acestei Planete X ar trebui să fie de 10 000 – 20 000 de ani, planeta ar trebui să se afle la o distanţă cuprinsă între 30 şi 180 miliarde de kilometri de Soare. Dacă această planetă X, a noua, există, ea ar putea fi reperată de Telescopul Subaru. Cu tehnologia actuală, o sondă spaţială nu ar putea ajunge la o asemenea distanţă. Se preconizează pentru anul 2028 o asemenea posibilitate. Şi dacă o astfel de sonda s-ar realiza, un survol asupra ipoteticei Planete X s-ar produce în anul 2085, în condiţiile în care Nibiru s-ar afla în punctul cel mai apropiat de Soare. Dacă planeta s-ar afla în punctul cel mai indeopartat de Soare, sonda, cu viteza de 17 kilometri/secundă, ar ajunge să survoleze Planeta X abia peste 343 de ani.
Toate datele teoretice ale celei de-a noua planete ar corespunde informaţiilor actuale despre Planeta Farout, cu o excepţie – dimensiunea acestei planete. Planeta X, pentru a corespunde modelului teoretic, ar trebui să aibă un diametru de patru ori mai mare şi o masă de zece ori mai mare decât a Terrei, altfel spus să se plaseze, ca mărime, între Terra şi Neptun.
Recent, în 2018, doi cercetători de la Universitatea Colorado au propus o altă teorie, pentru a explica anomaliile în mişcarea planetelor gigant. Ei postulează existenţa unui inel uriaş, format din corpuri cereşti de diverse dimensiuni (din care ar putea face parte şi Planeta Farout), pe care l-au numit Phattie, în zona Centurii Kuiper. Din coliziunea acestor corpuri, unele sunt ejectate, din timp în timp, din inel, rezultând nişte corpuri transneptuniene, cu orbite particulare, care ar influenţa şi mişcarea planetelor gigant. Rămâne de văzut dacă, în anii următori, după Planeta Farout, Planeta Îndepărtată, astronomii vor descoperi o alta şi mai îndepărtată sau dacă Farout este atât de căutata Nibiru.
){kind=link}