Plimbare pe străzile Brăilei, în căutarea eleganţei din trecut

Pentru mine, Brăila nu este un oraş oarecare, ci un loc plin de poveşti, pe care îl asociez cu vacanţele din copilărie, când veneam, vara, în vizită la bunici. Faţă de Tulcea, unde locuiam, Brăila mi se părea un oraş extrem de mare, elegant, cu multă agitaţie pe străzi, aşa că în zilele petrecute aici, îmi doream să văd cât mai multe şi, neapărat, să mă plimb cu tramvaiul, pentru că acasă nu aveam ocazia asta.

Deşi are câteva muzee şi, în plus, se bucură de compania Dunării, Brăila nu e o destinaţie de vacanţă sau un oraş celebru pentru obiectivele sale turistice. Zestrea trecutului s-a risipit pur şi simplu, din neglijenţă sau nepăsare, iar, în prezent, trebuie să priveşti cu multă atenţie pentru a întrezări câte ceva din farmecul de altădată. Brăila are o istorie frumoasă, dar care, din păcate, nu a fost dusă mai departe, ci a rămas undeva suspendată în timp, lăsată în părăsire şi acoperită de praf. Sufocată de renovările kitsch, în Brăila e tot mai greu să respiri parfumul trecutului ei elegant.

La o simplă căutare de imagini cu Brăila veche pe Google, apar o mulţime de fotografii cu străzi pietruite, parcuri şi spaţii verzi sau clădiri cochete, având la parter prăvăliile negustorilor şi la etaj locuinţe. Acum, din acestea nu a mai rămas decât amintirea povestită de bătrâni sau redată de cărţile poştale din trecut.

M-am reîntors, după mulţi ani, în acest oraş şi l-am privit cu alţi ochi. L-am găsit mult mai mic, chinuit de schimbări agresive, cu săli de jocuri de noroc împrăştiate peste tot şi cu un centru vechi tăcut, în care casele scorojite încearcă să reziste în faţa timpului, cu o îndrăzneală demnă de respect. Străzile mi s-au părut mai înguste, dar asta probabil din cauză că acum locuiesc de ceva vreme în Bucureşti, unde înălţimile şi distanţele se măsoară cu totul diferit.

În secolele al XVIII-lea – al XIX-lea, profitând de situarea pe malul Dunării, Brăila s-a dezvoltat puternic, din punct de vedere economic şi a devenit un important centru comercial al ţării. Blocurile comuniste, construite ulterior, au şters o bucată de istorie de pe faţa oraşului, însă cred că cel mai mult i-a dăunat modernizarea fără gust, refacerea unor clădiri, fără a ţine cont de arhitectura originală sau de stilul predominant în zonă. Magazinele cu termopane de la parterul caselor vechi, cu firme neon, cu bannere şi reclame intruzive, fac o notă discordantă, chiar supărătoare, aş zice, cu partea de sus, care mai păstrează încă urmele construcţiei originale. Nici în centru nu lipsesc clădirile cu sticlă care, ce ironie!, reflectă de multe ori în oglindă imaginea unor case vechi.

Este adevărat, mai există şi unele clădiri care şi-au păstrat aspectul, însă, din păcate, sunt tare puţine. Din loc în loc, copacii umbroşi dau viaţă construcţiilor şi înfrumuseţează străzile, aducând un pic de prospeţime pe faţa acestui oraş. Dacă ai răbdare şi te plimbi pe străduţe lăturalnice, poţi să ai surpriza să dai peste construcţii interesante, cu detalii deosebite.

Am fost foarte curioasă să văd cum mai arată centrul vechi, locul unde altădată mă plimbam admirând cu gura căscată toate construcţiile aflate de-o parte şi de alta a străzii principale şi care mi se păreau impresionante. Fosta stradă Regală, în prezent, strada Mihai Eminescu, este zona preferată de promenadă a locuitorilor oraşului. A luat naştere în timpul dominaţiei turceşti a oraşului (1774 – 1828) şi, iniţial, era pavată cu lemn, pentru ca apoi să fie refăcută cu piatră.

Multe dintre clădirile ce o mărginesc au fost renovate acum ceva vreme, în timp ce o parte din ele încă aşteaptă şansa la o nouă viaţă.

Hotelul Pescăruş, unul dintre monumentele-simbol ale Brăilei de altădată, zace în ruine. Construit în anul 1892, hotelul purta, iniţial, numele de Bristol şi a fost ridicat de către negustorul H. Hirschhorn, după un proiect al arhitectului Paul M. Mihail, fiind decorat cu mobilier adus de la Berlin. Parterul găzduia o serie de magazine cu stofe de lux, aflate la mare căutare. Stilul construcţiei, faţada în stil eclectic şi axele monumentale au reprezentat o noutate pentru arhitectura dominantă în acea vreme în oraş, cu edificii de tip han. Astfel că, în scurt timp, hotelul Bristol a devenit o emblemă a Brăilei. În perioada comunistă, a fost rebotezat „Pescăruş”, nume care i-a rămas şi astăzi. Ca multe alte clădiri, hotelul este victima disputelor dintre diferiţi proprietari care îl revendică de mai mulţi ani în instanţă. În acest timp, construcţia priveşte tristă la trecători, cu speranţa că într-o bună zi îşi va redobândi strălucirea.

De cealaltă parte a străzii, înspre Piaţa Traian, se află Teatrul Dramatic Maria Filotti. Clădirea a fost construită în stil baroc în anul 1862, de către fraţii Rally, în locul unui han distrus de un incendiu. La 11 decembrie 1895, aici s-a inaugurat Teatrul Rally unde au avut loc reprezentaţii ale unor trupe celebre din ţară şi din străinătate. În secolul XX, edificiul a ajuns, prin donaţie, în patrimoniul Brăilei. În 1954, îşi schimbă denumirea în Teatrul de Stat Brăila, iar cincisprezece ani mai târziu, primeşte numele de Maria Filotti, în cinstea talentatei actriţe născute la Brăila. Imobilul în care se află teatrul a fost consolidat şi refăcut între anii 1980 şi 1988, însă cred că nu i-ar strica o nouă restaurare.

Intrarea actorilor are şi ea o poveste frumoasă. Pe vremuri, în acest loc se afla farmacia Berechet, ridicată în anul 1858 de către arhitectul italian Zambetti pentru farmacistul grec Sofocle Rasty Petzalis. Ulterior, în 1921 aceasta a ajuns în posesia colonelului farmacist C. Ionescu Berechet, de la care îi provine numele actual. Cunoscută şi ca “Farmacia Curţii Regale”, aceasta era frecventată de elita societăţii. Clădirea are şi în prezent o culoare şi o arhitectură ce ies în evidenţă faţă de edificiile de lângă ea.

În capătul dinspre Dunăre al străzii regale, se află Piaţa Traian, având în mijloc un parc liniştit, cu copaci înalţi, flori şi o fântănă, loc perfect pentru puţină relaxare la umbră.

În parc, se înalţă cu grup statuar dominat de bustul împăratului Traian, alături de alte două personaje: un tânăr, alături de părintele său. Monumentul a fost ridicat în anul 1906, cu ocazia împlinirii a 1800 de ani de la cucerirea Daciei de către romani. Iniţial, la baza soclului se afla o inscripţie ce făcea referire la Regele Carol I (“Ridicat în al 40-lea an de glorioasa domnie a M. S. Regelui Carol I”) care a fost înlăturată în 1948. În anul 2011, ansamblul statuar a fost renovat, marmura fiind curăţată printr-un procedeu special, astfel că acum se află într-o stare foarte bună.

Tot în parc, se află un alt simbol al oraşului, şi anume Ceasul Public din Brăila. Acesta datează din anul 1909 şi a fost realizat în stil baroc, având o înălţime de peste 11 metri. Pe soclu, este redată o corabie, făcând trimitere la Dunăre. Probabil că  s-a avut în vedere legătura cu fluviul atunci când au fost alese culorile ceasului: alb şi albastru deschis. Nu pot să zic că mă încântă această nuanţă, mi se pare prea tare, însă mă bucur că măcar a fost renovat de curând şi contină să funcţioneze şi în prezent.

Nu mai ţineam prea bine minte faleza Dunării, însă văzând-o, mi-am dat seama că e mai mică şi mai simplă decât cea din Tulcea. În jur, e linişte şi doar câţiva câini tulbură, din când în când, cu lătratul lor tăcerea Dunării.

Chiar dacă Brăila s-a schimbat atât de mult faţă de perioada ei de înflorire, vacanţele petrecute aici mă fac s-o îndrăgesc în continuare şi să sper că într-o zi îi va fi mai bine. Mi-ar plăcea să am ocazia să o descopăr mai bine, nu doar pe fugă şi să-i admir grădinile şi locurile ascunse. Indiferent cât de prăfuită sau mutilată este, Brăila va reprezenta mereu pentru mine un loc plin de amintiri frumoase, pentru că aroma trăirilor din copilărie îşi face simţită prezenţa şi îndulceşte imaginea tristă a prezentului.