Plimbare prin inima Parisului (1)
Am mers puţin şi, într-un final, iată-l! Expus în atâtea fotografii romantice, în filme şi cărţi, folosit ca simbol, reprezentat pe suvenire kitsch, cadru pentru milioane de selfie-uri, elogiat sau criticat, turnul Eiffel se arăta drept în faţa mea, privind în zare cu o uşoară aroganţă, de la înălţimea celor 324 de metri ai săi.
Denumit după inginerul Gustave Eiffel, a cărui companie l-a proiectat şi construit, turnul şi-a făcut apariţia în peisajul parizian în 1889, cu ocazia Expoziţiei Universale din acelaşi an. Desigur că a fost primit cu unele critici, însă în scurt timp marketingul şi-a făcut datoria, astfel că a devenit unul dintre cele mai cunoscute structuri din lume şi un simbol al oraşului. Zic unele statistici că este cel mai vizitat monument unde se plăteşte intrarea, însă mi-e cam greu să cred asta, când sunt atât de multe locuri frumoase în lume.
La design-ul turnului au contribuit inginerii Maurice Koechlin, Émile Nouguier şi arhitectul Stephen Sauvestre, toţi trei angajaţi ai firmei Compagnie des Établissements Eiffel. După ce Gustave Eiffel a prezentat proiectul turnului, s-au iscat dezbateri aprinse legate atât de fezabilitate, cât şi de aspectul său ciudat. Uriaşa structură de metal, cea mai înaltă din Paris, avea o formă îndrăzneaţă şi modernă pentru acea vreme, intenţia constructorilor fiind aceea de a simboliza un fel de culme a „secolului industriei şi ştiinţelor”, al cărui drum fusese pregătit de Revoluţia Franceză. Aflat la cumpăna dintre arhitectură şi inginerie, turnul aducea un omagiu evenimentelor din 1789 şi din anii care au urmat, consideraţi esenţiali pentru evoluţia Franţei.
Turnul are trei niveluri care se pot vizita, diferenţa dintre ele fiind cam de 300 de trepte. La primele două se află şi câteva restaurante, în timp ce ultimul etaj, aflat la o înălţime de 276 de metri, reprezintă un punct perfect de panoramă. Deşi sunt mare amatoare de privelişti de la înălţime, nu m-a tentat deloc să urc în celebrul turn.
Turnul Eiffel nu a fost niciodată un monument care să mă fascineze, îl percepeam ca pe un morman de fiare promovat mai mult decât merită şi nu mi-am schimbat impresia nici după ce l-am avut în faţa ochilor. În realitate este impresionant prin mărime, dar la fel de plictisitor ca-n poze. Se îmbracă în niscaiva farmec doar când este luminat sau când îl priveşti de departe, de la înălţime, tronând deasupra acoperişurilor albe. În astfel de situaţii capătă o alură spectaculoasă, fiind învăluit brusc de o aură de romantism – cel puţin în viziunea mea.
La baza lui, erau o grămadă de turişti, unii stând la coadă pentru a urca, alţii cumpărând tot felul de gustări de la tarabe, foindu-se printre vânzătorii de miniturnuleţe aurii, argintii şi, în general, sclipicioase tare. Atmosfera mi s-a părut deprimantă şi n-aş băga mâna în foc că era doar din cauza vremii. Toate elementele din jurul lui mi s-au părut mai degrabă de duzină, lipsea cu desăvârşire aerul boem prezentat cu atâta insistenţă în filme sau priveliştea romantică din fotografiile de pe Instagram. Am trecut podul spre Trocadero, pentru a admira turnul dintr-o altă perspectivă. Nici aici nu pot să zic că am rămas impresionată, căci structura de metal proiectându-se pe cerul tulbure mi s-a părut la fel de tristă ca priveliştea văzută la baza sa.
În Grădinile Trocadero m-am oprit pentru a fotografia sculptura decorativă „Jeunesse” („Tinereţe”), reprezentând mai multe nuduri, alături de forme de animale, fructe şi plante, care probabil că ar fi trebuit să exprime bucuria acestei perioade a vieţii. În ciuda volumelor destul de dinamice, personajele mi s-au părut lipsite de entuziasm. Perechea sa, „La Joie de Vivre” („Bucuria de a trăi”), se află de partea cealaltă a fântânii şi parcă e un pic mai reuşită.
De pe treptele platformei Trocadero, am asistat la un fel de spectacol stradal care, probabil, trebuia să fie amuzant. Se strâsese ceva lume, unii erau chiar entuziasmaţi de prestaţia artiştilor, un grup de tineri dinamici, care şi-au etalat talentele de animatori şi dansatori. Am fotografiat turnul, dar şi mulţimea, pentru că mi s-a părut interesantă adunarea aceea pestriţă de turişti aflaţi în căutarea unor momente de distracţie.
Am urcat scările şi am ajuns pe platforma Trocadero, de unde stă de strajă Palatul Chaillot, clădire ridicată în anul 1937 pe colina omonimă. Denumirea de „Trocadero” i-a fost atribuită în amintirea bătăliei din Spania, de pe 31 august 1823, când armata francezăa a ieşit învingătoare în faţa forţelor liberare spaniole, ajutând la restaurarea monarhiei absolutiste a regelui Ferdinand al VII–lea de Burbon.
Concret, Trocadero este format din două pavilioane mari, aranjate sub formă de arc şi separate de o terasă amplă, unde se înghesuie numeroşi turişti în încercarea de a surprinde un cadru cât mai special cu turnul. O parte din clădiri se aflau în renovare, aşa că haosul era şi mai perceptibil. În schimb, ieşeau în evidenţă statuile aurite de pe esplanadă, un licăr de viaţă în acel peisaj cenuşiu.
M-am îndreptat apoi spre Arcul de Trimuf, pentru a parcurge întreg Champs Élysées de la un capăt la altul. Celebrul bulevard are o lungime de aproape 2 kilometri şi se întinde de la Piaţa Charles de Gaulle până la Piaţa Concorde. Citind câte ceva despre Champs Élysées, am aflat că denumirea sa se traduce prin „Câmpiile Elizee”, care în mitologia greacă definea un fel de paradis, unde ajungeau eroii după moarte. În fiecare an, pe 14 iulie, pe Champs Élysées are loc o paradă militară prin care se celebrează Căderea Bastiliei.
Despre Champs Élysées ştiam că a fost luat ca model de către Nicolae Ceauşescu, a cărui ambiţie a fost aceea de a construi în Bucureşti un bulevard corespondent, dar mai amplu. Bulevardul Unirii (denumit iniţial Victoria Socialismului) a fost proiectat intenţionat la dimensiuni mai mari decât cele ale arterei pariziene, însă paralela dintre cele două se opreşte aici. Dacă nu aş fi ştiut de această poveste, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să asociez Champs Élysées-ul cu bulevardul Unirii.
Chiriile pe Champs Élysées sunt extrem de ridicate, astfel că majoritatea etajelor superioare ale clădirilor găzduiesc sedii de firme. Parterele sunt ocupate de tot felul de magazine, cafenele şi restaurante, care încearcă să atragă clienţii prin vitrinele amenajate cât mai seducător sau prin decorurile extravagante. Deşi, iniţial, reprezenta un loc consacrat magazinelor franceze, Champs Élysées s-a tranformat, treptat, într-un bulevard mai „democratic”, brandurile internaţionale făcându-şi loc printre cele locale. În plus, alături de magazinele cu preţuri medii se află şi branduri de lux renumite, ca Louis Vuitton, Guerlain, Lacoste, Hugo Boss, Dolce & Gabbana, Fouquet’s etc. Cele mai întinse spaţii sunt ocupate de magazinele Adidas, Benetton, Disney, Nike, Zara, H&M, Toyota, Gap, Sephora.
Nu am intrat în niciun magazin, ci doar m-am mulţumit să le admir de afară, din pas de plimbare. Fiind weekend, strada era foarte aglomerată, în pofida trotuarelor largi, aşa că am ţinut-o într-un ritm constant până la Place de la Concorde. Mi-a plăcut să simt vâltoarea bulevardului, animaţia sa, iar asemenea zonei de lângă Galeriile Lafayette, mi s-a părut că aici se respiră un aer tare chic.
La un moment dat, bulevardul taie grădinile cu acelaşi nume, unde se află câteva construcţii impozante, printre care Grand Palais, Petit Palais şi Teatrul Marigny. Zona unde se întind astăzi bulevardul Champs-Élysées şi grădinile sale a fost amenajată în secolul al XVII-lea de către peisagistul André Le Nôtre, aflat în slujba regelui Ludovic al XIV-lea. Le Nôtre a gândit un spaţiu de promenadă ce pornea de la Palatul Tuileries şi se îndrepta spre Rond Point, ca o extensie a Grădinilor Tuileries. Bulevardul s-a numit iniţial „Grand Cours” sau „Grand Promenade”, iar în anul 1709 a primit denumirea de Champs Élysées.
VA URMA
