Nu se poate spune cu precizie cand s-a gandit omul sa asambleze trunchiuri de copaci, sub forma de pluta, pe care sa ii faca sa se deplaseze pe apa, dusi de curent, fie pentru a parcurge mai repede diverse distante, fie pentru a transporta lemnul respectiv pana la locul dorit. Se pare ca, in mileniul I i.Hr., babilonienii se foloseau de astfel de mijloace de locomotie si, pentru aceeasi perioada, in Vechiul Testament se consemneaza ca regele fenician Hiram, din Tyr, si-a extins cetatea, a construit temple si a dezvoltat porturile, trimitand pe mare plute care sa transporte marfuri si materiale de constructie. Din cele mai vechi timpuri si pana astazi, plutasii din toate partile lumii au dus bustenii taiati in munti, spre locul de prelucrare a acestora, de exemplu, pe raul Isar, afluent al Dunarii, care trece prin Austria si Germania, pe raul Galligo, din Pirinei (lant muntos din sud-vestul Europei), pe raul Tara, din Muntenegru, care strabate canionul cu acelasi nume, pe Bistrita, cea mai cunoscuta ruta din Romania pentru transportul cu pluta.
Expeditia Kon-Tiki
Kon-Tiki este numele unei ambarcatiuni, o pluta, construita in 1947, de antropologul norvegian Thor Heyerdahl, pentru una dintre cele mai temerare incercari – o expeditie de traversare a Pacificului, cu punctul de plecare pe coasta Americii de Sud, avand ca destinatie Insulele Polineziene (Oceania), un teritoriu de aproape 50 de milioane de kilometri patrati, care inseamna in jur de 1000 de insule, cu o suprafata totala de aproximativ 300 000 de kilometri patrati de uscat. Pasionat de aceasta parte a lumii, exploratorul norvegian a emis o teorie care i-a contrariat pe mai toti oamenii de stiinta, sustinand ca populatia din Insulele Polineziene nu a venit din Asia de sud-est, asa cum credeau cei mai multi specialisti (antropologi, arheologi, istorici), ci din America. Pentru a demonstra acest lucru, in 1947, s-a hotarat sa porneasca intr-o expeditie, in conditiile vremurilor preistorice, asa cum ar fi facut-o amerindienii, traversand Pacificul, cu ambarcatiuni rudimentare, ceea ce, pentru cei mai multi, parea imposibil.
Denumirea plutei – Kon-Tiki – i-a fost inspirata lui Heyerdahl de numele zeului incas al Soarelui. Se pare ca, intr-o insula din Pacific, un batran indigen i-a povestit istoria tribului sau, in care pomenea mereu de zeul Kon-Tiki (ceea ce, intr-o veche limba din Peru, insemna “Regele Soare”), considerat stramosul mitic al poporului polinezian, despre care se povestea ca a venit pe mare, dinspre est, dintr-o tara foarte indepartata (probabil din regiunea lacului Titicaca, de la granita dintre Bolivia si Peru), pentru a se aseza in insulele desertice din Pacific. Aceasta poveste si multe alte documente au intarit convingerea antropologului norvegian ca cei care au devenit locuitori ai Oceaniei erau barbati, femei, copii, din Anzii Cordilieri, din America de Sud, plecati pe ocean cu plute din lemn de balsa si care au supravietuit, asezandu-se pentru totdeauna in insule.
Dupa modelul plutelor vechilor indieni, Heyerdahl a construit ambarcatiunea din lemn de balsa, un arbore tropical, foarte usor si care creste numai in America de Sud. Nu a folosit deloc cuie, trunchiurile de copac fiind legate doar cu ajutorul corzilor (din liane), iar membrii expeditiei (sase in total) nu s-au hranit, in tot acest rastimp, decat cu peste din ocean si au baut apa de ploaie. Autoritatile peruane s-au induplecat cu greu sa aprobe o astfel de expeditie, iar lemnul de balsa era dificil de procurat pentru ca se comercializa doar sub forma de scanduri si nu trunchiuri intregi de copaci.
Pana la urma, echipajul lui Heyerdahl a reusit sa isi procure copacii de balsa din Ecuador, au construit doua plute mai mici, pe care au incarcat si foi de bambus, de bananier si liane, pentru a le duce intr-un loc de pe coasta de sud, la Callao (in Lima), mai ferit de ochii curiosilor si ai celor care, din diverse motive, incercau sa impiedice aceasta plecare, loc unde ar fi putut asambla o pluta mai mare. In timpul lucrului, norvegianul a fost contactat de antropologul suedez Bengt Danielsson, care s-a oferit sa fie al saselea membru al echipajului. Odata lucrul terminat, toti cei care au vazut pluta s-au aratat foarte sceptici in legatura cu rezistenta ei, mai mult, ministrul marinei din Lima i-a impus lui Heyerdahl semnarea unui document prin care autoritatile sa fie exonerate de orice responsabilitate in cazul unui esec (a se intelege accident).
Ambasadorul norvegian la Lima a oferit echipajului o Biblie, fiind foarte ingrijorat si el de felul in care arata ambarcatiunea si gandindu-se ca nu au nicio sansa de reusita. Desi bagajele trebuiau sa fie limitate strict, Heyerdahl nu s-a putut abtine sa nu ia cu el o chitara, iar unul dintre prietenii sai, un papagal pe care il primise in dar de la un localnic, precum si cateva carti stiintifice. La 27 aprilie, pe pluta “preistorica”, s-a ridicat drapelul norvegian, precum si al altor tari care au sustinut material expeditia, iar unul dintre membrii echipajului a “botezat” ambarcatiunea cu lapte de nuca de cocos. Plecarea a fost in ziua urmatoare, abia a doua tentativa reusind, deoarece, prima data, remorcherul care trebuia sa ii duca in larg (pentru a evita culoarele de navigatie ale vapoarelor) a tras pluta pe care se afla doar Heyerdahl, ceilalti cinci fiind inca la cumparaturi in Lima. Cand marinarii de pe remorcher au inteles acest lucru au facut drumul intors, iar plecarea cu toti membrii echipajului a reusit, in sfarsit, din a doua incercare, pe chei nemaiaflandu-se insa nimeni dintre cei care venisera sa le ureze “Drum bun”.
Inca din prima seara, conditiile de navigat s-au dovedit a fi foarte dificile – valuri inalte, incat membrii echipajului au trebuit sa se lege cu ajutorul corzilor, pentru a nu fi aruncati de pe pluta, nori densi, nicio vizibilitate la orizont, vant care a suflat continuu. Trunchiurile de balsa se impregnau din ce in ce mai mult cu apa si se adanceau, dar, dupa cateva zile, lemnul si corzile s-au echilibrat, dovedindu-se a fi niste materiale foarte bune pentru navigatie. In larg, nenumarati pesti-zburatori care cadeau pe pluta le-au usurat efortul de a face rost de hrana. In a treia saptamana, au intalnit un rechin-balena, cel mai mare peste care traieste in ocean, dar episodul a trecut fara incidente.
La 30 iunie, dupa mai mult de doua luni de navigat, ciudatul echipaj a ajuns la Puka Puka, o bariera de corali, din jurul unei insule vulcanice, iar cateva zile mai tarziu au intrat in legatura cu locuitorii din Insula Fangatau, fara a reusi insa sa atinga uscatul. Pe 7 august, au coborat, pentru ca pluta a esuat, pe insula Raroia. Ceea ce fusese de demonstrat se demonstrase. Pluta a fost depusa ulterior la Muzeul din Oslo, unde se gaseste si in prezent. Abia dupa aceasta experienta, exploratorul norvegian a descoperit ca amerindienii mai foloseau un tip de pluta – “guaras” – mult mai usor de controlat, datorita unor “derivoare”, niste placi de lemn, care, manevrate simultan, ajutau la controlul plutei, impiedicand deplasarea laterala.
Toata aceasta experienta exceptionala a fost povestita de Thor Heyerdahl, in cartea “Expeditia Kon-Tiki”, care s-a bucurat de un succes iesit din comun, in randul publicului larg, dar care a fost primita cu raceala de lumea stiintifica. Cu toate acestea, si alti temerari au repetat experienta exploratorului norvegian, din curiozitate sau pentru adunarea de alte informatii care sa faca mai multa lumina asupra vremurilor de inceput ale civilizatiei umane.
