Printre moștenirile încă „în viață” ale lui Ştefan cel Mare nu se numără doar lăcașuri religioase și ruine de cetate fortificată. Se mai numără și un obiectiv turistic foarte important, dar despre care nu se știe mai nimic: podul de piatră de la Gârbovana.
Este vorba despre un adevărat monument istoric, din punctul meu de vedere, de valoare arhitecturală dacă stăm să ne gândim că a rămas în picioare după mai bine de 500 de ani și numeroase provocări.
Podul de la Gârbovana nu este deloc tratat ca un obiectiv turistic. Nu există nicio plăcuță care să semnalizeze curioșilor existența unui pod medieval în județul Bacău. Nici măcar satul la capătul căruia se găsește podul nu deține vreo informație despre această atracție. Pare că în zonă nimeni nu știe de existența podului medieval al lui Ştefan cel Mare.
Am plecat în căutarea lui într-o duminică dimineața, pe timp de toamnă. Nu știam la ce să mă aștept, închipuindu-mi niște ruine fragile și plăpânde sub forma unui podeț ce stă să se dărâme la primul apariție a turiștilor.
De asemenea, mă așteptam ca locul să fie semnalizat printr-o plăcuță cât de mică și ruginită. Nimic. Am ajuns la biserica din Borzești, am vizitat-o și apoi am pornit în căutarea podului căruia i se mai spune și „podul de la Borzești”.
Am ieșit din localitate, fără să întrezăresc niciun indiciu despre prezența monumentului. Am întors mașina și am reluat căutările. O uliță mică își croia drum timid în dreapta șoselei, peste o șină de cale ferată. Din dreapta uliței îmi apar în fața ochilor căsuțele sărmane ale unui cătun rupt parcă dintr-o poveste plină de tristețea sărăciei lucii – cătunul Căiuţi.
Case mici, dărăpănate, cu garduri căzute, cu coșmelii din cartoane sau scânduri ruginite pentru cotețul găinilor sau al câinilor. Copii chinuiți de foame se jucau în curți sau în afara lor și, văzând mașina, cască ochii ca la spectacol. Unii fac cu mâna. Întreb despre podul lui Ştefan cel Mare, dar nu au nici cea mai vagă idee despre vreun pod sau vreun domnitor al Moldovei. La capătul uliței, după încă vreo 5- 6 case jerpelite, drumul se pierde prin iarbă, însoțind șina de cale ferată și șoseaua undeva într-un câmp ce nu duce nicăieri.
În poiana năpădită de tufe și miros de câmp verde, am descoperit un monument de piatră lipsit și el de orice identitate. Nu scria nimic pe el, dar domnea de unul singur într-o pustietate întreruptă doar de păscutul cailor. M-am speriat, crezând că e poate tot ce a rămas din podul lui Ştefan cel Mare, dar nu era cazul.
Am făcut un popas chiar acolo, cu pauză de mâncare și băutură. Prezența oamenilor din cătun nu se mai simțea deloc. Liniștea era întreruptă numai de șuierul vântului și la un moment dat de trecerea unui tren de marfă.
Unde o fi podul lui Ştefan cel Mare? Să nu mai fi rămas nimic din el?
Din partea opusă șinei de cale ferată, venea un vag vuiet de apă. Am pornit pe urmele lui. Când tufele înalte s-au rărit, s-a arătat și apa: pârâul Gârbovana. Eram chiar pe podul lui Ştefan cel Mare, fără să știu.
Podul se află pe același nivel cu șoseaua și șina de cale ferată, astfel că nu este deloc vizibil. Abia coborând în valea pârâului, podul se vede în toată splendoarea lui. Este enorm, o construcție robustă, din care s-au păstrat în stare perfectă două arcade de piatră, spre înălțimea cărora există câteva trepte pe lateral. Un firicel de apă străbate timid pe sub pod, în rest natura verde a înconjurat construcția cu tufe, plante fără nume și arbuști tineri; pare că buruienile se pregătesc să dea asaltul asupra podului.
Priveliștea este emoționantă, datorită pietrelor puse unele peste altele cu circa 550 de ani în urmă. Dacă le atingi cu mâna e ca și cum ai atinge istorie. Aproape te temi că se vor preface în cenușă, precum relicvele înfrânte de trecerea timpului, însă podul rezistă. E de neclintit. S-a înălțat din bolovani rotunzi și mortar de var.
Povestea lui este una fascinantă și glorioasă. Ştefan cel Mare îl înălțase pentru a face o punte de legătură între pădurea de dincolo de pârâul Gârbovana, unde își antrena ostașii, și refugiul religios al bisericii din Borzești. Pe acest pod, voievodul își supraveghea și transporturile de sare de pe Valea Trotușului.
Nicio urgie nu i-a putut face rău podului. În timpul celui de-al doilea război mondial, pe podul lui Ştefan cel Mare au trecut tancurile militare, apoi în vremea regimului comunist de-a lungul podului au fost transportate cantități foarte mari de petrol din zona Moinești, în utilaje industriale grele. Podul a rezistat până în a doua jumătate a secolului XX.
Cei care l-au pus cu adevărat în pericol dând startul înfrângerii lui au fost tocmai localnicii, adică cei ce ar fi trebuit să îl ocrotească ca pe un monument al istoriei și o mândrie locală. Aceștia au început să desprindă bucăți mari de piatră din pod pentru a-și clădi cu ele case private. Autoritățile au intervenit însă destul de dur și podului i s-a dat pace. Nimeni nu a mai îndrăznit să rupă din el nici măcar o pietricică.
Podul de la Gârbovana este o comoară nu doar din punct de vedere istoric și al tehnicii de construire, ci și din punct de vedere estetic. Are o înfățișare romantică, ce evocă farmecul vremurilor medievale, iar la frumusețea lui contribuie din plin și natura – pârâul Gârbovana, întinderea de pietre și verdeața sălbatică crescută în jur.
Venind acasă și căutând să aflu mai multe informații despre această atracție neștiută a României, am descoperit și ce era cu monumentul din poiană, cel fără nicio identitate: este soclul unui monument dedicat în timpul comunismului lui Ştefan cel Mare. Pe el s-a aflat un bust al domnitorului, dar în mod tainic a dispărut fără urmă, cu tot cu plăcuța de pe soclu.
