Infamul proces al vrăjitoarelor din Salem a început în primăvara anului 1692, după ce un grup de tinere fete din satul Salem au pretins că ar fi posedate de diavol şi au acuzat mai multe femei locale de vrăjitorie.

Procesul vrăjitoarelor din Salem1

Un întreg val de isterie s-a răspândit în întreaga zonă, ceea ce a dus la convocarea unui tribunal special în Salem pentru a asculta acuzaţiile şi a judeca probele. Prima vrăjitoare acuzată a fost Bridget Bishop. Aceasta a fost găsită vinovată şi condamnată la moarte prin spânzurare în luna iunie. Alte 18 persoane au avut aceeaşi soartă ca Bishop.

În următoarele luni mai mult de 150 de bărbaţi, femei şi copii au fost puşi sub acuzare. Până în luna septembrie isteria începea să se reducă iar opinia publică se întorcea împotriva proceselor şi a celor care le judecau.

Chiar dacă tribunalul din Massachusetts avea să anuleze verdictele de vinovăţie şi să acorde indemnizaţii familiilor celor omorâţi, moştenirea dureroasă a proceselor avea să dureze secole.

Credinţa în supranatural şi mai ales în practica diavolului de a da unor oameni anumite puteri în schimbul loialităţii lor apăruse din secolul al XIV-lea şi era larg răspândită în coloniile englezeşti. Aceasta, în combinaţie cu viaţa dură din comunitatea puritană din satul Salem, cu recenta epidemie de variolă, cu frica de posibilele atacuri ale triburilor de indieni şi rivalitatea de lungă durată cu mai bogatul oraş Salem, au dus la alimentarea cu suspiciuni şi resentimente faţă de vecini şi necunoscuţi.

În ianuarie 1692 Elizabeth Parris, de 9 ani şi Abigail Williams, de 11 ani începuseră să aibă convulsii, ce includeau şi contorsionări puternice şi izbucniri incontrolabile de ţipete. După ce doctorul local William Griggs le-a diagnosticat ca suferind de pe urmele unei vrăji, mai multe tinere din comunitate au început să prezinte simptome similare. Între ele se numărau Ann Putnam Jr., Mercy Lewis, Elizabeth Hubbard, Mary Walcott şi Mary Warren. La sfârşitul lunii februarie, mandate de arestare fuseseră emise pe numele lui Tituba, sclava caraibiană a lui Elizabeth Parris, împreună cu alte două femei pe care tinerele le acuzaseră de vrăjitorie, Sarah Good şi Sarah Osborn.

Cele trei acuzate au fost duse în faţa magistraţilor Jonathan Corwin şi John Hathorne şi chestionate în timp ce acuzatorii lor se aflau în sală afişând un întreg spectacol de spasme, contorsionări şi ţipete. Good şi Osborn s-au declarat nevinovate. Tituba însă a recunoscut că lucra pentru diavol. Acea recunoaştere venise cel mai probabil din credinţa că aşa avea să scape mai uşor. Mai mult decât atât, ea pretindea că mai erau şi alte vrăjitoare ce lucrau împotriva puritanilor. Isteria s-a răspândit rapid. Alţii au fost acuzaţi, inclusiv Martha Corey şi Rebecca Nurse, considerate până atunci membre de vază a comunităţii. Chiar şi fiica lui Sarah Good, de doar 4 ani, a fost acuzată.

Citește și:  Viaţa celor săraci în Anglia elisabetană – cum condiţiile mizere şi foamea au dus la furt şi crimă

Ca şi Tituba, mai multe “vrăjitoare” au numit la rândul lor altele şi în curând numărul celor acuzaţi a copleşit sistemul de justiţie local. Din acest motiv, guveratorul statului Massachusetts a ordonat înfiinţarea unui tribunal special pentru cazurile de vrăjitorie. Prima condamnare s-a pronunţat pe 2 iunie împotriva lui Bridget Bishop, care a fost spânzurată după doar 8 zile. Alte 5 persoane au fost spânzurate în iulie, 5 în august şi încă 8 în septembrie. În plus, alte 7 “vrăjitoare” au murit în închisoare. Soţul Marthei Corey a fost omorât după ce a refuzat să-şi declare vinovăţia sau nevinovăţia în timpul judecăţii.

Chiar dacă respectatul pastor Cotton Mather avertizase asupra valorii dubioase a probelor ce rezultau din vise şi viziuni, îngrijorările sale au fost ignorate pe întreg parcursul proceselor. Increase Mather, preşedintele Colegiului Harvard şi tatăl lui Cotton, s-a alăturat fiului său şi a îndemnat spre o mai mare atenţie asupra probelor. Standardele dovezilor de vrăjitorie trebuiau să fie aceleaşi cu cele pentru oricare altă infracţiune. Din punctul lor de vedere, mai bine ar fi scăpat 10 vrăjitoare necondamnate decât să moară o persoană nevinovată.

Procesul vrăjitoarelor din Salem11

Cum sprijinul public începuse să scadă, guvernatorul dizolvă tribunalul special şi mandatează ca succesorul său să nu ia în considerare probele din vise şi viziuni. Procesele au continuat până la începutul lui 1693. Până atunci însă, guvernatorul pardonase şi eliberase din închisoare pe toţi cei acuzaţi de vrăjitorie.

În ianuarie 1697 tribunalul din Massachusetts a declarat o zi de post pentru tragedia din timpul proceselor vrăjitoarelor din Salem. Mai târziu, instanţa de judecată avea să considere procesele ca fiind ilegale, iar judecătorul Samuel Sewall, care participase la procese, avea să-şi ceară scuze în mod public pentru rolul său în cele întâmplate.

Prejudiciul adus comunităţii avea să continue chiar după ce colonia Massachusetts a adoptat o lege prin care erau reabilitate numele celor condamnaţi şi erau despăgubite financiar familiile acestora.

Într-o încercare de a explica prin mijloace ştiinţifice simptomele ciudate manifestate de rezidenţii satului Salem, un studiu publicat în revista Science în 1976 a găsit posibilul vinovat: o ciupercă (prezentă în secară, grâu şi alte cereale). Toxicologii susţin că acea ciupercă poate provoca simptome precum halucinaţiile, voma şi spasmele musculare.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.