Râs homeric şi Râs mefistofelic – sensul şi originea expresiilor

Râs homeric şi râs mefistofelic sunt două expresii prezente în multe limbi, pentru că derivă, aşa cum se poate constata din adjectivele care însoţesc substantivul “râs”, din fondul cultural universal, şi care surprind succint două ipostaze ale unei manifestări consubstanţiale fiinţei umane.

Râsul, la modul general, ca formă de expresie specifică omului, trădează o stare de bună dispoziţie, de empatie, este un mod de comunicare, o exprimare a unei bucurii, de obicei împărtăşite. Nuanţele râsului, însă, în funcţie de împrejurări, pot fi diverse: sincer, vesel, relaxant, din toată inima, fals, ironic, forţat, batjocoritor, prostesc, zeflemitor, nervos etc.

În timp ce râsul homeric și râsul mefistofelic sunt expresii ce emană din literatură și mitologie, este esențial să înțelegem nu doar originile lor, dar și modul în care sunt utilizate în discursul modern.

• Râsul Homeric este asociat cu bucuria pură și neîngrădită, adesea contagioasă, simbolizând o stare de bine generală.
• Râsul Mefistofelic reflectă ironia, sarcasmul și, uneori, un sentiment mai întunecat sau sinistru. Este un râs care implică adesea superioritate sau autosuficiență.

Prin recunoașterea acestor nuanțe, ne putem îmbogăți interpretarea textelor literare și înțelegerea comportamentelor umane.

Expresia „râs homeric” are sensul de „râs puternic, în hohote, în cascadă“, dar fără ca acest lucru să însemne că ar fi fost râsul caracteristic lui Homer. Originea expresiei „râs homeric” trebuie căutată în opera acestui scriitor antic, mai precis, în finalul primului Cânt din epopeea „Iliada”, creaţie în care sunt relatate evenimente din cel de-al zecelea şi ultimul an al războiului pentru cucerirea Troiei (Ilion).

O epopee este o creaţie de mari dimensiuni, inspirată din evenimente istorice semnificative pentru destinul unui popor, cu personaje puternice şi în care planul real (verosimil) alternează cu cel supranatural, reprezentat, în cazul Iliadei, de către zei, care sunt şi ei implicaţi în războiul Troiei, unii de partea grecilor, alţii de partea troienilor.

Primul Cânt din „Iliada” relatează împrejurările în care grecul Agamemnon, comandantul aheilor (numele dat grecilor care au luptat împotriva Troiei) o ia prizonieră pe Cryseis, fiica preotului troian al zeului Apollo.

Apollo, de partea troienilor, trimite o ciumă ucigaşă în tabăra aheilor. În aceste condiţii, Ahile, erou grec legendar, îi cere lui Agamemnon să o elibereze pe prizoniera Cryseis. Agamemnon acceptă, dar hotărăşte să o ia prizonieră, în schimb, pe concubina lui Ahile, viteazul grec, care, la rândul lui, se retrage din luptă, cerându-i, în acelaşi timp, mamei sale, Nereide Thetis, la nunta căreia a fost aruncat „mărul discordiei”, care a dus la războiul împotriva Cetăţii Troia, să obţină de la Zeus promisiunea unei victorii troiene.

În vreme ce grecii şi troienii se confruntă, cu mari sacrificii, în lupte, înainte de a se implica ei înşişi în conflictele muritorilor, zeii petrec în Olimp, iar de râsul lor răsunau munţii şi văile. Homer evocă momentul în care râsul zeilor devine enorm, atunci când Hefaistos, zeul focului, al metalelor, al sculptorilor (Vulcan, la romani), fiul şchiop al zeiţei Hera, cel care a făurit, printre altele, şi Cutia Pandorei, îşi face apariţia slab, chinuit, slut.

Dacă râsul nebun, irepresibil, al zeilor a dat naștere expresiei „râs homeric”, datorită referințelor livrești ulterioare (expresia a apărut pentru prima dată, în secolul al XVIII-lea, în memoriile baroanei Henriette Luise d’Oberkirck), expresia „râs mefistofelic” se leagă de numele personajului Mephisto/Mephistopheles, din drama „Faust”, de Goethe, și înseamnă „râs sarcastic, batjocoritor, perfid, diabolic”, care denotă viclenie, dușmănie, răutate.

În drama lui Goethe, Mephisto/Mephistopheles este întruchiparea diavolului, o personificare a negației, care îl vizitează pe Doctor Faust, un savant, un alchimist atât de nemulțumit de existența sa încât ajunge în pragul sinuciderii, Mephisto oferindu-i o soluție-minune la problemele sale: „Eu sunt spiritul care neagă tot – spune acesta – căci tot ce există trebuie să fie distrus” și tot el, Mephisto, este cel care îl avertizează pe Faust asupra alegerii de a face „un pact cu diavolul” (împrejurare din care s-a născut o altă expresie – „Pactul faustic”).

În urma acestui „pact”, Faust cere ceva în schimb – fericirea, pentru care trece prin situații limită, până ajunge în punctul în care să poată spune: „Clipă, rămâi, ești atât de frumoasă!”.

Reflectând la râsul homeric și râsul mefistofelic, ne putem extinde cunoștințele și aprecierea pentru limbaj și expresiile sale complexe. Aceste noțiuni nu sunt doar limitate la literatură, ci se regăsesc în multiple aspecte ale vieții cotidiene și ale comunicării.

Pentru cei interesați de explorarea și înțelegerea mai profundă a limbii române și a folosirii corecte a cuvintelor, vă recomandăm să consultați articolul nostru detaliat cum este corect: niciun sau nici un. Această lectură va adăuga o nouă perspectivă asupra modului în care limbajul modelează gândirea și comunicarea.