Chiar şi când vremea nu ţine cu tine, o scurtă vacanţă se poate dovedi a fi de vis. M-am convins de asta când am vizitat coasta Amalfitană, iar timp de aproape o săptămână, cât am stat acolo, a plouat cam în fiecare zi. Cum nu am vrut să las capriciile vremii să-mi strice frumuseţe de concediu, m-am împrietenit cu o umbrelă şi cu microbuzele SITA şi am umblat haihui, fără să-mi pese câtuşi de puţin de cantitatea de apă stoarsă de nori.
Coasta Amalfi din Italia este o regiune foarte turistică, atractivă mai ales pentru englezi, din ce am observat (apropo, am rămas cu senzaţia că în vacanţa asta am auzit vorbindu-se mai mult engleză decât italiană…) Oricum, am constatat cu uimire că, per total, nu erau chiar atât de mulţi vizitatori, probabil şi din cauză că mijlocul lui aprilie, când am fost eu în Amalfi, nu e o perioadă foarte populară pentru vacanţe în acea zonă. Se pare totuşi că am avut şi ghinion, pentru că din ce ziceau localnicii, vremea este, de obicei, caldă primăvara. Până la urmă, aveam să aflu că „ghinionul” cu ploaia a însemnat un mare noroc.
Pentru cele câteva zile în care am poposit pe coasta Amalfi, am stat în oraşul Sorrento, iar de acolo m-am deplasat spre micile localităţi situate la poalele dealurilor, cu case micuţe, foarte apropiate, despărţite de străzi înguste sau de trepte săpate în piatră. Autobuzele SITA fac o treabă excelentă! Cred că e cel mai bine pus la punct sistem de transport în comun pe care l-am întâlnit până acum, într-o zonă turistică. Au curse regulate, de dimineaţă până seara târziu deci chiar şi în lipsa unei maşini, deplasarea, în zonă, se face fără prea mari probleme.
Din Sorrento, am luat microbuzul spre localitatea Amalfi, iar de acolo, mi-am propus să ajung la Ravello, un sat cocoţat în vârful unei coline, despre care auzisem că oferă o privelişte de vis asupra mării. Însă coasta Amalfitană nu este generoasă doar în peisaje, ci şi în senzaţii tari. Serpentinele ce merg de-a lungul coastei sunt foarte încurcate şi unduitoare, iar şoferii conduc cu viteză, aşa că dacă sunteţi amatori de parcuri de distracţii, şoselele de aici vă vor plăcea cu siguranţă. Pe unele porţiuni, drumul este foarte îngust, iar vizibilitatea redusă, aşa că şoferul de microbuz claxonează pentru a semnaliza prezenţa sa pentru cei care ar putea veni din sens opus. Unde mai pui că în dreapta se cască ditamai prăpastia, căci şoseaua se află la înălţime faţă de nivelul mării, aşa că un moment de neatenţie din partea şoferului poate fi fatal pentru toţi cei din maşină… Însă nu a fost cazul de aşa ceva, iar eu, cel puţin, am fost prea absorbită să admir peisajul, ca să mă gândesc la scenarii terifiante pe tema asta.
Într-un final, am coborât în Amalfi şi am făcut o scurtă plimbare pe străduţe, pentru că eram curioasă să văd cum arată mai de aproape casele din aceste locuri. Micul oraş părea pustiu la ora aceea a după-amiezii, când italienii închid, de obicei, restaurantele şi magazinele și îşi văd de ale lor, plus că ploua mărunt deci încă un motiv să stai în casă şi să te relaxezi în aşteptarea soarelui. Micuţa plajă era pustie, iar în piaţetele bătute de picături de ploaie nu se zărea nici picior de om. Am găsit, într-un final, un localnic mai curajos, pe care l-am întrebat cum pot ajunge la Ravello. A fost amabil şi mi-a explicat că cea mai bună cale este cu autobuzul, dar a menţionat şi ceva de nişte scări care duc acolo. Fiind o mare iubitoare a mersului pe jos şi mai ales a urcatului de trepte, m-am aventurat (a se citi „încăpăţânat”) să aleg drumul pe scări, deşi ploaia nu dădea vreun semn că se va opri.
Chiar şi cu cerul întunecat, am avut ocazia să admir o privelişte deosebită. Drumul a început să fie cam obositor, din cauza pantei abrupte, iar ploaia s-a înteţit, din păcate, aşa că, până la urmă, la Ravello am ajuns cu autobuzul turistic – am avut noroc că a trecut unul pe lângă mine şi l-am oprit.
Nu mi-aş fi imaginat niciodată că un sat cocoţat în vârf de munte ar putea să fie atât de pitoresc. Ravello este o localitate micuţă şi liniştită, care a devenit cunoscută în trecut şi datorită numeroaselor familii locale de nobili, cu ajutorul cărora s-a dezvoltat. Legenda spune că Ravello este locul unde diavolul l-a adus pe Isus pentru a-i arăta bogăţiile lumii şi pentru a-l ispiti. La cât de multă frumuseţe e în aceste locuri, nu mă miră că această legendă a supravieţuit.
Coincidenţă sau nu, între timp, s-a oprit şi ploaia, aşa că am pornit pe străduţe în căutarea celebrelor vile cu grădini spectaculoase, Villa Rufolo şi Villa Cimbrone. Plimbarea a fost tare plăcută. Fiecare casă are numărul pictat şi personalizat, iar în unele cazuri pe o plăcuţă, lângă uşă, apare scris chiar un citat sau o vorbă de duh.
(VA URMA)
