Războiul de 100 de ani – un moment decisiv pentru dezvoltarea conștiinței naționale în Anglia şi Franţa

„Războiul de 100 de ani” a fost un conflict între Franța și Anglia întins între secolul al XIV-lea și al XV-lea ce a inclus problema succesiunii la tronul francez. Lupta a implicat mai multe generații engleze și franceze. În realitate, întreaga dispută s-a întins de-a lungul a 116 ani. Prin convenție se consideră că războiul a început în 1337 și s-a încheiat în 1453, dar disputele datează încă din secolul al XII-lea.

În perioada medievală, un rege putea fi vasal altui rege, dacă primul ar fi moștenit și alte titluri în afara propriului său regat. Acesta a fost și cazul regilor englezi începând cu William I, care în calitate de duce de Normandia cucerise Anglia în 1066.

Alianțele prin căsătorie și războaiele au modificat natura titlurilor britanice, dar la moartea regelui Carol al IV-lea în 1328, Edward al III-lea al Angliei era și duce de Guyenne și conte de Ponthieu. Mai mult decât atât, deoarece mama sa fusese sora lui Carol al IV-lea iar acesta nu avea fii, Edward al III-lea se considera moștenitorul de drept al coroanei franceze. La rândul lui, și contele de Valois, nepot al lui Filip al III-lea al Franței, se considera moștenitor de drept.

O adunare franceză a fost numită pentru a discuta legitimitatea Contelui de Valois, iar aceasta l-a numit pe Filip al VI-lea drept moștenitor. Edward părea să accepte decizia dar pentru că Philip al III-lea a anexat Guyenne, regele englez și-a reînoit cererea la tron și a dus o armată în Flandra.

Războiul medieval a implicat cel mai frecvent asedii lungi asupra orașelor fortificate. Chiar dacă armatele lui Edward al III-lea i-au ținut în defensivă pe Filip al VI-lea și pe fiul lui, Ioan al II-lea, extinderea se mișca foarte încet. După victoria de la Crecy din 1346, Edward nu a putut să păstreze avantajul. Fiul lui Edward al III-lea a reușit chiar să-l captureze pe Ioan al II-lea în urma victoriei zdrobitoare de la Poitiers. Aceasta i-a forțat pe francezi să ajungă la un acord.

Tratatele de la Calais i-au acordat suveranitate deplină lui Edward al III-lea asupra terenurilor pe care acesta le avea ca vasal al lui Filip al VI-lea. Cu toate acestea, atunci când Ioan al II-lea a murit în captivitate, fiul său încoronat drept Carol al V-lea a refuzat să respecte tratatele și a redeschis conflictul. De data aceasta, francezii i-au pus în defensivă pe englezi până la moartea lui Carol al V-lea în 1380, când progresele s-au oprit.

După 1380, ambele țări erau preocupate cu problemele interne pentru putere, iar războiul s-a transformat într-o perioadă de oarecare pace. Posesia asupra Flandrei rămăsese problema restantă. Nepotul lui Edward al III-lea, Richard al II-lea, a fost detronat în 1399 de către un alt nepot, ce avea să devină Henry al IV-lea. În Franța, frații lui Carol al V-lea se luptau pentru dreptul de a administra țara în numele lui Carol al VI-lea, care suferea de crize de nebunie și nu era capabil să conducă.

Unul din unchii lui Carol al VI-lea, Filip duce de Burgundia, moare în 1404. Fiul și moștenitorul său îl asasinează pe vărul său Louis duce de Orleans în 1407, fapt ce duce la începerea unui război civil. După moartea regelui englez în 1417, fiul său preia tronul devenind Henry al V-lea. El decide să profite de disputele franceze susținându-și din nou dreptul pentru coroana franceză. Când Ioan este în cele din urmă asasinat, Henry al V-lea își găsește un nou aliat în persoana fiului lui Ioan, Filip cel Bun. Până în 1422, alianța anglo-burgundă controla Aquitania și toată Franța la nord de Loara, inclusiv Parisul.

Odată cu moartea lui Henry al V-lea, lăsând în urmă un moștenitor încă mult prea mic pentru a conduce, norocul Angliei se schimbă. Câteva săptămâni mai târziu, Carol al VI-lea moare, permițând fiului său, Carol al VII-lea, să urce pe tron. Soarta războiului avea să se schimbe în 1429 când armata engleză a fost nevoită să-și oprească asediul asupra orașului Orleans în urma venirii unor trupe de ajutor ce o aveau în frunte pe Ioana d’Arc.

Chiar dacă Ioana d’Arc a fost capturată de burgunzi și predată englezilor, care au judecat-o și executat-o pentru erezie, Filip cel Bun a devenit convins că englezii nu și-ar puteau impune autoritatea asupra unei regiuni atât de mari precum Franța fără susținerea nobilimii. Prin urmare, Filip a schimbat taberele în 1435, astfel încât Parisul cădea din nou sub autoritatea regelui Franței.

Carol al VII-lea a cucerit Normandia, profitând de luptele dinastice interne ce aveau legătură cu Războiul Rozelor, iar până în 1453 a cucerit toată Aquitania. Anglia mai păstra doar Calais, la care a renunțat în cele din urmă în 1558.

Istoricii consideră „Războiul de 100 de ani” ca momentul decisiv în dezvoltarea conștiinței naționale în țările Europei de vest.