Referendum – sensul, originea şi istoria cuvântului

Referendum, în limba română, este un substantiv împrumutat din limba franceză (fr. referendum), având ca etimon latinescul „referendum”, un gerunziu al verbului „refero”, care înseamnă „a readuce” („fero” – a duce, a aduce” și „re” – element de compunere cu sens iterativ). În limba de origine, sensul verbului „refero” se deducea din context, de exemplu: „Propositum qui referendum est populo” – „Propunere care trebuie să se întoarcă la popor”.

Sensul substantivului referendum, cu formă de plural – referendumuri, este: „Consultare directă a cetățenilor, chemați să se pronunțe, prin vot, asupra unui proiect de lege de o deosebită importanță pentru stat sau asupra unor probleme de interes general” (DEX).

Pentru că se adresează tuturor cetățenilor care aparțin unei comunități, pentru a-și exprima liber opinia, un referendum este o formă de manifestare a democrației directe (demos, „popor” + kratos, „putere”, în limba greacă) și este specific societăților moderne.

Din punct de vedere procedural, un referendum presupune posibilitatea ca cetățenii să răspundă cu DA sau NU, la întrebarea de pe buletinele de vot, rezultatul exprimându-se prin numărarea voturilor valabil exprimate și prin majoritate simplă.

În dicționarele românești, un sinonim al cuvântului referendum este „plebiscit” (din latinescul „plebiscitum – „plebs”, popor + „scitum”, decizie/decret), cu înțelesul de „Consultare prealabilă a cetățenilor, care urmează să se pronunțe prin „da” sau „nu” asupra unui proiect de lege sau a unui act de stat de o importanță deosebită“ (DEX), cu precizarea că este un termen care nu mai este uzual în limba română contemporană, având o conotație arhaică și fiind înlocuit de referendum, un termen internaționalizat.

În Roma antică, plebiscitul se referea la deciziile reprezentanților „plebei”, aleși pentru un an, de către un Consiliu plebeian. Aceștia nu reprezentau întreaga populație, ci pe toți cetățenii romani, mai puțin patricienii (înalții oficiali de la curte).

Primul referendum al epocii moderne este considerat a fi cel din 1793, din Franța, din timpul Revoluției, pentru ratificarea Constituției elaborate de Comitetul Salvării Publice, iar la următorul, în 1800, 99,9% dintre francezii prezenți la referendum (77% dintre cetățenii cu drept de vot neprezentându-se însă la urne) au fost de acord cu asumarea puterii de către Napoleon.

În istoria românilor, primul plebiscit a fost organizat în timpul lui Alexandru Ioan Cuza, în 1864, în urma căruia s-a înființat Senatul, Parlamentul unicameral, care funcționa din 1831, transformându-se în Parlament bicameral. Al doilea plebiscit, din 1866, îl aducea la conducerea țării, ca domn, apoi ca rege, pe Carol Ludovic de Hohenzollern.

În total, în istoria românilor au fost 13 plebiscite/referendumuri. Chiar în 1989, în anul schimbărilor majore în viața țării, Ceaușescu organizase un referendum prin care să poată fi introdusă, în Constituția României, o clauză prin care se interzicea luarea de împrumuturi externe.

Majoritatea democrațiilor contemporane au organizat diverse referendumuri, în Europa, în fruntea clasamentului cu cele mai multe referendumuri situându-se Elveția, urmată de Italia.

Un referendum cel puțin „ciudat” a avut loc, în 2016, în Kârgâzstan/Kirghizstan, un stat din Asia Centrală, care a fost parte, până în 1991, din vechea URSS. Referendumul respectiv a fost organizat pentru modificarea Constituției, cu nici mai mult, nici mai puțin decât 21 de amendamente, scopul real, după cum subliniau analiștii politici, fiind acela ca președintele în funcție, la finele mandatului, să aibă asigurat postul de prim-ministru, după modelul „Putin”, deși președintele declara hotărât că nu are altă ambiție, după ce nu va mai ocupa funcția de conducător al țării, decât să se dedice muzicii.

Mai aproape de noi, geografic, chiar în această perioadă, irlandezii sunt preocupați de un nou referendum (după ce au mai avut unul în octombrie a.c.), prin care să se abroge articolul din Constituție potrivit căruia „locul femeii este acasă” („la cratiță”, cum ar spune unii). Urmează să se stabilească data acestui referendum.

Deși un referendum este o formă de manifestare a democrației, într-o manieră simplă, clar măsurabilă, unii politologi consideră că tocmai regula răspunsului cu DA și NU nu conduce, în toate situațiile, la adevăr. În cazul celor pentru care răspunsul cu DA sau NU este rezultatul unui proces de reflecție, individual, atunci, da, este o opinie care contează în adevăratul sens al cuvântului.

În multe alte cazuri, însă, DA sau NU sunt vide de conținut, pentru că nu exprimă înțelegerea și nici asumarea faptului pus în discuție, ci este o reacție mimetică, inerțială (cu justificarea „așa au făcut și alții”, „așa am auzit”, „așa am înțeles” etc.) în pofida mediatizării sau tocmai din pricina manipulării prin mass-media sau pe alte căi.

• Aplicații Actuale: În zilele noastre, termenul de referendum a depășit contextul pur politic sau legislativ. Este adesea utilizat în diverse contexte sociale și culturale pentru a descrie orice formă de vot direct pe o anumită problemă.
• Impactul în Democrație: Referendumurile joacă un rol crucial în exprimarea voinței populare și sunt un instrument esențial al democrației participative. Prin ele, cetățenii au ocazia să ia decizii directe cu privire la legi sau politici importante.
• Controverse și Dezbateri: Deși sunt văzute ca o exprimare a democrației, referendumurile pot aduce și controverse. Importanța unei informări corecte și a unei participări active este esențială pentru rezultatele care reflectă cu adevărat dorințele populației.

Pentru o înțelegere mai profundă a structurii și evoluției limbii române, consultați ghidul nostru aici. Acest articol vă va oferi informații valoroase despre utilizarea corectă a cuvintelor și structura gramaticală.