Reformele lui Alexandru Ioan Cuza – “Nu sunt un om din popor, dar sunt un om pentru popor!”

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza, din scurta sa domnie (1859 – 1866), sunt o mărturie, peste timp, despre cum o personalitate puternică şi devotată ţării poate schimba, în bine, destinul acesteia. La 123 de ani de la Unirea Principatelor sau “Mica Unire”, din 1859, imaginea lui Cuza, ca şi a altor conducători din istoria noastră, este puternic ancorată în conştiinţa colectivă, nu numai pentru meritele de la momentul respectiv, ci şi prin comparaţie, poate, cu istoria contemporană.

Ales ca domnitor al Moldovei la 5 ianuarie 1859 şi, la 24 ianuarie, acelaşi an, ca domn al Ţării Româneşti, Alexandru Ioan Cuza a devenit simbolul împlinirii unui ideal de unitate naţională, iar cei şapte ani de domnie au pus bazele României moderne.

Unirea Principatelor – un moment de răscruce

Desigur, un asemenea moment de răscruce din istoria unui popor, aşa cum a fost Unirea Principatelor, din 1859, nu s-a produs de la sine. A fost nevoie de voinţa întregului popor şi de acţiunea şi devotamentul altor români remarcabili, pentru a se ajunge la realizarea acestui deziderat.

Încă din perioada precedentă, paşoptiştii militaseră, în străinătate, pentru idealul unionist al românilor, adresând o serie de memorii către Napoleon al III-lea, primul președinte al celei de a 2-a Republici Franceze, în 1848, devenit, în urma unei lovituri de stat, din 1852, al doilea împărat al francezilor, către premierul britanic Palmerston, către Comitetul Central Democratic European.

De asemenea, după înfrângerea Rusiei în Războiul din Crimeea (1853 – 1856), acesteia i se retrage statutul de putere protectoare a Principatelor Române, în cadrul Congresului de Pace de la Paris. Ţările Române rămâneau sub autoritatea otomană, dar intrau sub garanţia colectivă a celor şapte puteri ( Marea Britanie, Franţa, Prusia, Austria etc.)

Mari personalităţi paşoptiste, în frunte cu Mihail Kogălniceanu (cel care va deveni Prim-ministru al ţării, în vremea lui Alexandru Ioan Cuza), dar şi Vasile Alecsandri, Carol Davila etc. vor desfăşura o activitate intensă de sprijinire a Unirii, chiar dacă exista, in epocă, şi o puternică tabără separatistă, susţinută de Turcia şi Austria.

Alexandru Ioan Cuza – câteva repere biografice

Alexandru Ioan Cuza (1820 – 1873) s-a născut într-o familie de boieri de la Bârlad. A primit o educaţie în spirit liberal şi francofon. În ţară, a învăţat la Pensionul francez al lui Victor Cuentin (unde au învăţat şi Vasile Alecsandri şi Mihail Kogălniceanu, care îi vor fi aproape şi mai târziu). Bacalaureatul l-a luat la Paris, la Sorbona, apoi urmează doi ani Facultatea de Drept din capitala Franţei, după care se întoarce în ţară, continuându-şi studiile la Academia Mihaileană, din Iaşi.

Revine la Paris în 1837, continuându-şi studiile de Drept, dar şi în Ştiinţele Războiului. Ulterior, a devenit ofiţer, apoi colonel, în armata moldovenească. A participat activ la Revoluţia de la 1848. În 1858, în timpul domniei Prințului Grigore Alexandru Ghica, a fost numit ministru de război.

Adunările ad-hoc

În 1857, alegerile de reprezentanţi în adunările ad-hoc din Moldova au fost fraudate, de acest fapt ocupându-se Nicolae Vogoride, care dorea pentru el tronul Moldovei. În acest context, Napoleon al III-lea a admis, pentru a detensiona relaţiile dintre Imperiul Otoman, pe de o parte, Rusia, Franţa, Prusia, pe de alta, o “unire parţială” a românilor – instituţii comune (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Comisia Centrală de la Focşani, Armata), dar domni diferiţi.

În septembrie 1857, când s-au organizat noi alegeri pentru divanurile ad-hoc, victoria a fost de partea taberei unioniste, iar Rezoluţiile acestor divanuri prevedeau autonomia principatelor, unirea lor într-un singur stat, numit România şi adoptarea monarhiei, prinţ domnitor urmând să fie cineva din familiile domnitoare din Europa. În cadrul Convenţiei de la Paris, din 1858, s-a stabilit că Tara Românească şi Moldova se vor numi “Principatele Unite ale Moldovei şi Valahiei” şi că vor avea doar trei instituţii comune.

În ziua alegerilor din Tara Românească, peste 30 000 de oameni s-au adunat pentru a protesta în caz că Alexandru Ioan Cuza nu va fi ales ca domnitor în ambele ţări. Pentru ca rezultatul alegerilor să fie validat, a fost nevoie de o nouă campanie în străinătate, pe lângă Marile Puteri, dar şi de susţinerea Camerelor şi a guvernelor din cele două ţări, precum şi de fermitatea domnitorului.

Ales ca domnitor, în Moldova şi în Tara Românească, în 1859, Alexandru Ioan Cuza a fost sprijinit de Napoleon al III-lea (bucurându-se de aprecierea acestuia), recunoaşterea de către Poarta Otomană venind abia în 1861. Începând cu 1862, cele două ţări unite s-au numit România, având capitala la Bucureşti.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Deşi s-a aflat la putere doar între 1859 şi 1866 (an in care “Monstruoasa coaliţie” l-a forţat să abdice şi să plece în exil), reformele lui Alexandru Ioan Cuza au contribuit major la modernizarea statului şi a societăţii româneşti. În fruntea primului guvern a fost ales Mihail Kogălniceanu şi mulţi dintre miniştri erau personalităţi de marcă ale epocii – Carol Davila, Vasile Alecsandri etc.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza – reforma agrară, secularizarea averilor mănăstireşti

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au vizat toate aspectele societăţii româneşti de la acea dată. Prin Reforma agrară, s-a intenţionat garantarea dreptului de proprietate al ţăranilor asupra pământurilor pe care le munceau. Chiar dacă noua lege nu a trecut de Parlament, până la urmă s-a obţinut înlăturarea dijmelor şi a corvezilor care i-au împovărat pe ţărani secole de-a rândul, iar în 1863, s-a legiferat dreptul de proprietate al ţăranilor asupra a două treimi din pământul pe care îl deţineau.

Peste 400 000 de familii de ţărani au primit pământ şi alţi 60 000 au primit teren pentru casă şi grădină. S-a pus capăt, astfel, relaţiilor feudale, creându-se premisele dezvoltării lumii rurale, implicit a producţiei agricole. În zonele de câmpie, familiile de ţărani puteau primi în jur de 1600 de metri pătraţi şi circa 1200 de metri pătraţi, în zonele de munte.

Tot în 1863, s-au secularizat imensele proprietăţi ale bisericii ortodoxe, care ţineau, la vremea aceea, de Republica Monastică a Muntelui Athos, unde se şi trimiteau mare parte a veniturilor. A fost interzisă şi tăierea pădurilor mănăstireşti, în mod abuziv, iar egumenii greci au fost obligaţi să restituie Bisericii Române, care ţinea de stat, bunurile şi obiectele de cult.

O nouă Constituţie

În luna mai 1864, Cuza dizolvă Adunarea Legiuitoare, propunând, printr-un Referendum, elaborarea unei noi Constituţii şi a unei noi Legi electorale. A fost creat şi un Consiliu de Stat pentru pregătirea legilor interne. Trecerea de la sistemul parlamentar unicameral, la cel bicameral s-a făcut prin înfiinţarea Adunării Elective şi a Corpului Ponderator (Senatul), cel din urmă fiind alcătuit din 64 de membri, propuşi de domnitor.

Legea electorală făcea distincţia între două feluri de alegători – alegătorii direcţi, cei ştiutori de carte, care împliniseră vârsta de 25 de ani şi care plăteau o contribuţie de cel puţin patru galbeni, şi alegătorii primari, neştiutori de carte şi care plăteau 48 – 110 lei contribuţie.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza în cultură

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au vizat şi dezvoltarea culturală a ţării. Prin “Legea instrucţiunii publice”, din 1864, s-a proclamat obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, stabilindu-se, în acelaşi timp, existenţa a trei niveluri de învăţământ – primar (patru ani), secundar (şapte ani) şi superior (trei ani).

În 1860, s-a înfiinţat Universitatea din Iaşi (care va purta numele domnitorului), iar în 1864, Universitatea din Bucureşti. În capitala ţării, sub conducerea lui Theodor Aman, s-a înfiinţat si Şcoala Naţională de Arte Frumoase. În paralel cu dezvoltarea unor astfel de instituţii de învăţământ, se va abandona definitiv ortografia chirilică, în favoarea celei latine.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza în armată, justiţie şi administraţie

În timpul lui Alexandru Ioan Cuza s-a înfiinţat, oficial, Armata Naţională Română, care avea rolul să apere integritatea ţării, Ministerul de Război, Garda Naţională şi s-au pus bazele învăţământului militar.

În justiţie, s-au înfiinţat “Judecătoriile de plasă”, Tribunalele judeţene, Curţile de Apel şi Curtea de Casaţie. Printre reformele lui Alexandru Ioan Cuza s-a numărat şi promulgarea unui cod civil, din 1864, şi a codului fiscal, după modelul francez, din vremea lui Napoleon al III-lea. Prin reforma fiscală, s-au instituit impozitul personal şi contribuţia pentru drumuri.

Din punct de vedere administrativ, judeţele erau formate din mai multe “plase”, iar o “plasă” din mai multe comune. Comunele erau conduse de primari, iar în fruntea administraţiei unui judeţ era numit un prefect, în timp ce în fruntea unei plase, un subprefect.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza au schimbat fundamental societatea românească a timpului. În vremea acestui domnitor au început lucrările şi la prima linie ferată, de 70 de kilometri, pe ruta Bucureşti – Filaret – Giurgiu, şi care a fost inaugurată în timpul lui Carol I, în 1869. În 1862, au început şi lucrările la spitalul “Noul Pantelimon” (Colentina), domnitorul însuşi contribuind cu o donaţie de 2000 de galbeni. Şi poşta română a fost modernizată, prin unirea serviciului poştal cu cel telegrafic, prin apariţia primelor mărci poştale.

Sfârşitul unei epoci

În 1866, alianţa dintre liberalii şi conservatorii radicali (“Monstruoasa Coaliţie”) l-a obligat pe domnitor să abidice. Restul vieţii, Alexandru Ioan Cuza l-a petrecut în exil, la Viena, Paris şi Wiesbaden, fără să mai poată reveni în ţară, deşi îşi dorea acest lucru.

S-a stins din viaţa la 3/15 mai 1873, la Hotelul Europa, din Heidelberg, în vârstă de 53 de ani. A fost înmormântat, aşa cum şi-a dorit, la Biserica Domnească, lângă Palatul Domnesc de la Ruginoasa, la înmormântare fiind prezenţi peste 30 000 de ţărani. Discursurile funebre au fost rostite de diverse personalităţi politice care il susţinuseră în timpul domniei, Mihail Kogălniceanu în primul rând. După al Doilea Război Mondial, osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi, la Iaşi.

Fără Unirea Principatelor (“Mica Unire” de la 24 ianuarie 1859) şi fără personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza, care mărturisea: “Nu sunt un om din popor, dar sunt un om pentru popor”, cu siguranţă, vârsta modernă a istoriei noastre ar fi fost cu mult întârziată sau, poate, ar fi luat un cu totul alt curs, deloc favorabil.

Atunci, ca şi acum, identitatea unui popor nu este un dat, se construieşte, se menţine în timp, prin efortul, onestitatea şi devotamentul tuturor şi al unor personalităţi, prin evenimente importante, conştientizând permanent apartenenţa la o anume spiritualitate şi devenire în timp, la un anume specific.