Nu mă dau în vânt după petrecerile de Revelion, însă dacă am ocazia să-mi iau zborul spre alte lumi, profitând de scurta vacanţă a sărbătorilor de iarnă, nu stau prea mult pe gânduri. Aşa s-a întâmplat acum ceva vreme, la final de 2013, când am stabilit o plecare la Istanbul la trecerea dintre ani.
Mica escapadă de Revelion din capitala neoficială a Turciei nu a fost plănuită din timp, iar înainte de Crăciun, cu doar câteva zile, mă înfiinţam la Direcţia de Paşapoarte din Bucureşti cu speranţa că timpul rămas va fi de ajuns pentru a mi se elibera preţiosul document, care să-mi dea liber la vizitat Istanbulul. Norocul mi-a surâs şi am reuşit să-l obţin fără prea mari probleme, plus că nici nu era aglomeraţie, cum m-aş fi aşteptat. Se pare că ceilalţi turişti fuseseră mai prevăzători decât mine.
Vacanţa la Istanbul a fost prima mea ieşire din Europa şi mă gândeam că o să dau peste o lume cu totul aparte, desprinsă din basme, cu o atmosferă exotică şi plină de mister tronând peste minaretele moscheilor. Eventual cu vreo câteva covoare zburătoare pe cer. În realitate, Istanbulul s-a dovedit a fi o experienţă mai degrabă europeană, cu doar câteva accente orientale ici, colo. Nu am descoperit ceva extrem de diferit, aşa cum m-aş fi aşteptat, însă am avut parte de experienţe plăcute, astfel că, la finalul vacanţei, am fost încântată de alegerea acestei destinaţii. Mi-am propus să notez aici câteva impresii legate de amintirile Revelionului la Istanbul, cu gândul la cele mai frumoase momente petrecute în oraşul de pe două continente.
Culinar vorbind, Istanbul a reprezentat o adevărată desfătare a simţurilor şi unul dintre locurile în care am mâncat cel mai bine în vacanţă, căci preparatele lor tradiţionale au fost foarte pe gustul meu. După părerea mea, bucătăria turcească este una extraordinară, cu preparate variate, consistente şi delicioase, mai ales datorită condimentelor care fac legea. Deserturile par într-adevăr desprinse din cele mai pretenţioase cărţi de bucate. Nu am putut rămâne nepăsătoare în faţa munţilor de lokum şi alte dulci ispite, ordonate cu grijă în vitrinele cofetăriilor. Budincile cu lapte şi apă de trandafir m-au dus cu gândul la grişul cu lapte făcut de bunica, dar într-o variantă mai exotică şi parfumată. Am testat şi mai multe sortimente de baclavale, cu o consistenţă moale şi dulce, ce se topesc în gură, lăsându-ţi senzaţia că tocmai ai muşcat o bucăţică de fericire.
Se pare că am sărit direct la desert fără să amintesc de felurile principale. Şi aici iscusinţa bucătarilor şi tradiţia culinară îşi spune cuvântul. Platourile cu mixuri de carne, legume şi cuş-cuş, dar şi shaorma, într-o variantă mult mai suplă decât cea românească, au fost prezenţe constante ale meselor luate în Istanbul. Shaormeriile sunt extrem de asemănătoare cu cele de la noi, aceleaşi firme luminoase şi culori stridente amestecându-se într-o anarhie de forme. În unele momente, am avut senzaţia că mă aflu într-un cartier bucureştean, singurul lucru care-mi amintea de Istanbul fiind prezenţa rodiilor şi a portocalelor, gata să fie stoarse pentru un suc proaspăt. Celebrul ceai turcesc nu pot să zic că mi-a plăcut prea tare, în schimb sucul de rodii şi salepul m-au uns la suflet (sau, mai bine zis, la stomac). Nefiind băutoare de cafea, n-am fost curioasă să văd ce gust are cea de aici, pentru că oricum nu am cu ce să o compar.
Citisem că Marele Bazar e un loc pe care nu trebuie să-l ratezi când ajungi în Istanbul. Într-adevăr, atmosfera de acolo este extrem de colorată, cu vânzători vorbăreţi care beau ceai după ceai stând la palavre pe mici scaune, între pauza dintre doi clienţi. Nu am cumpărat nimic din Marele Bazar, deoarece ştiam că trebuie să negociezi, iar eu nu mă dau în vânt după aşa ceva. Cu toate astea, mi-a făcut plăcere să mă plimb printre standuri şi să admir produsele expuse, deşi am constatat că marfa este destul de asemănătoare, fără prea multă personalitate. Probabil puţine erau standurile cu produse de calitate. Am impresia că majoritatea sunt realizate în masă, iar legătura lor cu tradiţionalul este foarte fină sau chiar inexistentă. Culorile vii ale condimentelor mi-au luat ochii, iar sutele de varietăţi de prafuri şi mirodenii, adunate în grămezi imense, mi-au făcut poftă de gătit, de savurat, de descoperit noi arome.
Pe lângă Marele Bazar, mi-a făcut plăcere să mă plimb şi prin micile pieţe cu tot felul de magazine înşirate cuminţi în aşteptarea cumpărătorilor. Covoare, şaluri, perne, ceainice, zorzoane, suvenire şi… pisici – toate acestea conturează o atmosferă exotică, dar cu câteva tuşe inevitabile de kitsch.
Istanbul este raiul pisicilor. M-am convins de asta încă din primele ore petrecute pe meleagurile turceşti, căci la fiecare colţ de stradă se iveau mâţe pufoase, rotindu-şi mustăţile la soare şi privind în toate părţile, în caz că mai pică ceva bun de mâncare. Deşi decembrie, vremea a fost foarte blândă, aşa că prânzul l-am luat mai mereu la terase, unde se găseau de fiecare dată câteva pisici pofticioase care cerşeau din ochi ceva bun.
Desigur, în Istanbul am făcut şi alte lucruri în afară de mâncat şi mângâiat pisici. Mi-am dorit să vizitez cât mai multe moschei din cele peste 3000 de lăcaşe de cult ale oraşului, căci din afară par atât de grandioase… Eram curioasă să văd dacă şi interiorul este la fel de impresionant. Nu puteam să ratez tocmai Moscheea Albastră sau Sultanahmet, celebră pentru cele 6 minarete cu care sprijină norii. Majoritatea moscheilor din Istanbul au 4 minarete, astfel că Sultanahmet este uşor de reperat pe cerul Istanbulului. Există şi o poveste interesantă legată de acest fapt. Se spune că sultanul şi-a dorit o moschee cu minarete din aur (altin în limba turcă), însă arhitectul a înţeles că acesta i-a cerut să facă şase (alti) minarete. Datorită acestei confuzii, Moscheea Albastră se poate lăuda astăzi cu cel mai mare număr de minarete din Istanbul.
În interior, moscheile sunt goale. Nu există obiecte de mobilier sau statui, ci doar o suprafaţă imensă, acoperită cu covoare cât vezi cu ochii. Cu toate acestea, recuperează la capitolul „decoraţiuni”. Tavanul Moscheii Albastre este… albastru, ornamentat cu modele geometrice ameţitoare, care coboară pe pereţi şi îmbracă frumos întregul interior. Domurile de dimensiuni variate formează o adevărată cascadă, împletindu-se cu ferestre, care din interior par un şir de mărgăritare luminoase.
O altă moschee celebră a Istanbulului este Sfânta Sofia sau Ayasofya, transformată în muzeu în anul 1931. Cupola rotundă este înconjurată de 4 minarete subţiri, care contrastează cu aspectul general masiv al clădirii. Nu am intrat, însă am admirat-o din exterior, din diferite zone, aceasta fiind o siluetă impunătoare la orizontul oraşului.
Prezenţă pitorească pe străzile din Istanbul, lustragii de pantofi îmbiau trecătorii să se lase ferchezuiţi de periile lor iscusite, stând comod pe un scăunel. La rândul lor, vânzătorii de simit îşi lăudau marfa, mutându-şi de colo-colo micile măsuţe cu covrigi, în căutare de clienţi pofticioşi.
Ca fapt divers, am rămas impresionată cât de curate sunt toaletele publice. Au o taxă de intrare modică, iar în centru sunt cam peste tot, lucru de admirat pentru un oraş turistic.
Ştiam că Istanbulul are şi câteva palate ce merită vizitate, adevărate comori încărcate de istorie, iar pentru că timpul a fost foarte scurt am ales unul singur, respectiv Palatul Topkapi. Am fost întâmpinată de copaci cu ramuri suple şi albe, îndreptate spre cer, ca într-un rugăciune mută. De cum am intrat pe porţile sale, impresia mea a fost că am pătruns în regatul… cozilor. Asta pentru că în faţa sălilor ce se puteau vizita se formaseră şiruri lungi de turişti aşteptând nerăbdători să vadă cu ochii lor comorile vechiului Imperiu Otoman. În jurul meu, mai toată lumea era cu aparatele foto în acţiune, declanşând flash după flash. Bijuteriile şi însemnele valoroase expuse în vitrine luminate nu pot să zic că m-au încântat prea tare. Mi-au plăcut în schimb decoraţiunile din camere, cu modele atent lucrate, în nuanţe de albastru, cafeniu, alb, cu vitralii simple, însă de efect. Încăperile acestea erau de basme, iar lumina care pătrundea caldă prin ferestre era atât de prietenoasă, încât nu mi-aş mai fi dorit să plec de acolo. Mă şi vedeam stând pe saltelele joase, eventual cu o carte în mână şi un ceai aproape, simţindu-mă ca un sultan în imperiul său. M-am plimbat şi prin grădinile palatului, de unde am avut surpriza să zăresc şi câteva bucăţi de oraş, cu nelipsitele minarete în prim-plan.
Seara petrecută la hamam a fost una dintre experienţele inedite ale vacanţei în Istanbul. Am ales să merg la un hamam mai turistic din motive de igienă, însă chiar şi aşa atmosfera părea desprinsă dintr-un film. Aburii senzuali dansau în încăperea acoperită în întregime cu marmură, iar căldura era plăcută, fără să fie sufocantă. M-am relaxat cu un mic masaj, scurt, dar intens, fiind învăluită din cap până-n picioare de parfum exotic şi spumă albă plăcut mirositoare. La ieşire, am primit cadou pentru acasă câteva bucăţi de săpun, a căror aromă îmi aminteşte chiar şi acum de acea seară perfectă. Cred că unul dintre motivele pentru care n-am să uit prea curând această experienţă este detaşarea. Am reuşit să mă deconectez de tehnologie (că doar n-aveam cum să car cu mine aparatul foto sau telefonul) şi astfel am devenit mai conştientă de mine şi de simţurile mele, lăsându-le libere să guste din prezent în forma sa brută.
Alte ore relaxante trăite în Istanbul au fost şi cele petrecute în plimbare pe străduţe înguste, departe de agitaţia centrului, în zone rezidenţiale sau „normale”, cum îmi place mie să le zic. Sunt acele părţi ale oraşului care nu sunt frecventate de obicei de turişti şi unde mă simt ca şi cum aş fi locuitor, nu vizitator. Am ajuns şi în Taksim, cartierul modern al Istanbulului, renumit pentru magazinele şi restaurantele cochete.
Malul Bosforului era extrem de animat pe 31 decembrie, chiar dacă se cam lăsase frigul. Podul fremăta de turişti şi de muzică dată la maxim (vă las pe voi să ghiciţi cam ce stil…), iar salbele de lumini împodobeau întunericul nopţii cu zeci de culori. Au fost şi ceva focuri de artificii, care s-au potolit însă repede – senzaţia mea a fost că Istanbulul petrece Revelionul doar de dragul turiştilor.
Pasiunea pentru panorame mi-am cultivat-o chiar şi la Istanbul, unde am urcat în Turnul Galata, după vreo oră de stat la coadă. A meritat însă, mai ales că se apropia ora apusului, când oraşul începuse deja să se îmbrace în lumini mărunte. Arăta ca şi cum ar fi nins cu licurici.
La polul opus, am pătruns în măruntaiele oraşului coborând la Basilica Cisterna, una dintre vechile rezerve de apă ale oraşului, transformată într-un obiectiv turistic inedit. Într-un clar-obscurt fascinant, am explorat un spaţiu misterios, cu peste trei sute de coloane de marmură ieşind din apă şi susţinând tavanul.
Ca în fiecare vacanţă, şi la Istanbul au rămas experienţe şi locuri neexplorate. Mi-ar plăcea să vizitez din nou acest oraş într-un alt anotimp, mai cald, când vegetaţia este mai generoasă, iar lumina, mai caldă.
