Revolutia lui Copernic este exemplul clasic al unei schimbari majore in ceea ce priveste viziunea asupra lumii. Acum 500 de ani, cand Evul Mediu incepuse sa faca loc Renasterii, realitatea in care traiau majoritatea oamenilor era una in care fiintele umane jucau rolul principal – totul se invartea in jurul omului, atat fizic, cat si in ochii lui Dumnezeu. Povestea Genezei din Vechiul Testament era luata ca fapt istoric. Dumnezeu crease Pamantul si tot ce-l inconjura, iar omul era centrul atentiei lui Dumnezeu.
Modelul cosmosului era inca acelasi care fusese formulat de catre filozoful grec, Ptolemeu, in anul 140 d.Hr. Soarele, Luna, planetele si stelele se invarteau in jurul Pamantului in orbite circulare. Pe atunci, toata lumea “stia” ca Pamantul statea pe loc in centrul universului. Insa, acest model avea cateva probleme. Desi stelele se misca usor pe cer de-a lungul unor orbite circulare fixe, planetele nu fac acest lucru. Planetele ratacesc printre celelalte stele (de-aici provine si termenul de “planeta”; inseamna “ratacitor” in greaca). Viteza lor variaza, orbitele lor oscileaza si, ocazional, acestea isi schimba directia in care se deplaseaza – ceea ce stim ca se numeste “miscare retrograda”.
Miscarea planetelor
La acea vreme se credea ca miscarea planetara trebuie sa fie bazata pe cercuri. Platon a sustinut ca obiectele ceresti erau guvernate de legi diferite de cele care guvernau miscarea obiectelor de pe Pamant. Corpurile ceresti fiind perfecte, afisau o miscare perfecta, iar miscarea perfecta, potrivit lui Platon, era miscarea circulara. Deci, cum ar fi putut miscarile ratacitoare ale planetelor sa fie explicate in functie de niste cercuri? Cea mai buna solutie pe care astronomii au gasit-o a fost propunerea unui sistem de epicicluri. Un epiciclu este calea trasata de un punct de pe cerc care de asemenea ruleaza in jurul unui alt cerc.
Imaginati-va o roata care se invarte de-a lungul solului. Un punct de pe janta rotii este inca relativ fata de sol, cand acesta se afla in partea de jos a rotii, dar se deplaseaza de doua ori mai rapid decat roata in sine atunci cand se afla in partea de sus a rotii. Un punct care se afla dincolo de janta rotii s-ar deplasa invers atunci cand se afla in partea de jos a rotii. Prin urmare, daca planetele s-ar deplasa in cercuri mici, care la randul lor s-ar invarti de-a lungul unor orbite circulare mai mari, atunci acest lucru ar putea explica unele dintre miscarile ciudate ale plantelor.
Pe masura ce au fost colectate informatii mai exacte, a devenit evident ca niste simple epicicluri nu ar putea explica toate neregulile din miscarile planetelor. Prin urmare, astronomii din Evul Mediu au propus epicicluri mai complexe – cercuri care se deplaseaza de-a lungul unor cercuri, care se deplaseaza de-a lungul altor cercuri. Iar cand acestea au esuat, astronomii au adaugat diverse alte oscilatii, pana cand sistemul a devenit extrem de complex.
Ideile lui Copernic
Aceasta perspectiva asupra universului, pe cat de complicata era, a supravietuit, practic necontestata, timp de 1300 de ani, pana la inceputul secolului al 16-lea. In acea perioada, Nicolaus Copernic a prezentat un model diferit in mod radical. Acesta a sugerat ca motivul pentru care stelele pareau sa orbiteze in jurul Pamantului era ca planeta noastra se misca deasemenea – adica se rotea in jurul propriei axe o data la fiecare 24 de ore. Miscarea aparenta a cerurilor era o iluzie, cauzata de miscarea observatorului.
Sugestia ca Pamantul se misca era in sine o erezie destul de mare. Insa, Copernic a mers mai departe sustinand ca miscarea ratacitoare a planetelor ar putea fi explicata daca acestea ar orbita in jurul soarelui, nu al Pamantului. Acest lucru a condus la teoria ca Pamantul in sine era doar o alta planeta care orbita in jurul soarelui. Totusi aceasta nu era o teorie noua. Un filozof grec, pe nume Aristarchus, a sustinut aceeasi idee in anul 270 i.Hr. Daca opiniile sale, mai degraba decat ale lui Platon si Ptolemeu, ar fi fost luate in serios, istoria ar fi fost total diferita.
Fiind un cleric distins, Copernic cunostea punctul de vedere al Vaticanului legat de pozitia importanta a Pamantului ca centru al universului si, deasemenea, cat de important era acest lucru. Teoria sa nu numai ca ar fi contestat stiinta ortodoxa, dar ar fi contestat realitatea impusa de religie, care in acele vremuri avea mai multa influenta decat stiinta. Deci, temandu-se de furia Bisericii, Copernic si-a pastrat ideile pentru sine timp de 30 de ani. Abia cand era aproape de moarte, nedorind sa duca aceasta cunoastere importanta cu el in mormant, Copernic s-a decis sa-si publice cartea numita “Despre revolutiile sferelor ceresti”. Cand a fost publicata, in anul 1543, aceasta a fost pusa imediat pe indicele papal de carti interzise.
Modelul lui Galileo Galilei
Aceasta carte a ramas ignorata si uitata pentru aproape 80 de ani, pana cand savantul italian Galileo Galilei a devenit interesat in miscarile planetare. Cu ajutorul telescopului care tocmai fusese inventat, acesta a gasit dovezi convingatoare care favorizau modelul lui Copernic. Acesta a vazut ca planeta Venus avea faze la fel ca Luna, atunci cand aceasta era luminata doar pe jumatate sau partial – ceea ce s-ar intampla numai daca Venus ar orbita in jurul soarelui. Acesta a constatat de asemenea ca Jupiter isi avea propriii sateliti care orbitau in jurul sau, spulberand ideea ca totul se invartea in jurul Pamantului.
Dupa ce si-a publicat concluziile, Galileo a fost contactat de Papa Paul V, care i-a cerut sa-si retraga ideile eretice. Temandu-se pentru viata lui, Galileo s-a conformat. Insa, cativa ani mai tarziu, nemultumit de faptul ca un adevar atat de important trebuia sa ramana suprimat, acesta a publicat un dialog extraordinar in care sustinea si apara teoria lui Copernic. Din nou, sub amenintare cu tortura, acesta a fost fortat sa “nege, blesteme si deteste” punctul de vedere absurd in care Pamantul se misca in jurul soarelui. Apoi, Galileo a fost pus sub arest la domiciliu pentru a putea fi supravegheat si impiedicat sa mai provoace alte probleme – a ramas sub arest pana la sfarsitul vietii sale.
Kepler si Newton
In acelasi timp in care Galileo isi expunea observatiile critice ale planetelor, un matematician german, Johannes Kepler, aseza o alta piesa cheie a acestui puzzle. Copernic sustinuse ca soarele, nu Pamantul, se afla in centru, insa acesta era si adeptul ideii miscarii circulare a lui Platon. Desi modelul lui Copernic explica miscarile planetelor mult mai bine decat vechiul model geocentric, existau inca nereguli inexplicabile, pe care acesta a incercat sa le explice cu diverse epicicluri. Kepler a avut norocul de a fi studentul astronomului danez, Tycho Brahe, care acumulase volume intregi de observatii astronomice precise. Brahe l-a pus pe Kepler sa lucreze la miscarea planetei Marte, planeta care avea orbita cea mai problematica. Kepler a descoperit ca miscarile planetelor puteau fi explicate fara nevoia unor epicicluri, daca orbitele lor erau elipse, nu cercuri. Insa acesta n-a stiut sa spuna de ce orbitele ar trebui sa fie elipse, mai degraba decat cercuri.
Ultima piesa din puzzle a fost gasita aproximativ 50 de ani mai tarziu de catre matematicianul englez, Sir Isaac Newton. Acesta si-a dat seama ca obiectele ceresti erau guvernate de aceleasi legi ca si obiectele de pe Pamant – forta care determina un mar sa cada pe pamant este aceeasi forta care mentine Luna pe orbita sa in jurul Pamantului. Newton a stabilit ca orice corp care are orbita s-ar misca in forma de elipsa, exact cum sustinuse si Kepler. Revolutia era acum completa. Calatoria fusese inceputa de Copernic, dar legarea impreuna a tuturor detaliilor a implicat progrese semnificative in felul de gandire al oamenilor, iar intregul proces a durat aproape 150 de ani. Totusi, abia in anul 1992, Vaticanul a recunoscut ca Galileo avusese dreptate.
