Riturile religioase sunt ceremonialuri instituite prin traditie, au, prin urmare, caracter repetitiv, se bazeaza pe respectarea unor reguli, pe valorificarea unor simboluri si pe desfasurarea unui « scenariu », la care participa intreaga comunitate, care, in felul acesta, isi exprima adoratia fata de instanta suprema careia i se inchina. Desfasurarea unui ritual religios este, asadar, previzibila, parcurgand etape bine stabilite, care trebuie respectate cu minutiozitate. Locul ales (templul, biserica, sinagoga, moscheea), cantecul, uneori si dansul, contribuie la crearea unei emotii colective si la un puternic sentiment de apartenenta la un grup religios, social, la o natiune, raspunzand nevoii individului de afectiune si de stabilire a unei conexiuni intre lumea concreta si cea invizibila, spirituala.
Este un fel de intoarcere la originile comune, cand vazutul si nevazutul se aflau in armonie si in echilibru, alungandu-se orice fel de spaima generata de existenta cotidiana. Ritul isi are inceputurile in civilizatiile arhaice, legandu-se, ca si astazi, in mare masura, de momente existentiale importante: rituri de trecere (nastere, nunta, moarte), rituri de confirmare a unei apartenente (procesiuni, inaugurari de spatii sacre, ceremonii la monumentele funerare etc.), rituri de invocare/mijlocire (in caz de seceta, de razboi, de boala, pentru fertilitate, in asteptarea unui raspuns de la un oracol etc.). Initial, multe dintre aceste manifestari se asociau cu sacrificii ritualice si cu ingestia unor substante halucinogene.
Exista o mare varietate de rituri religioase, in functie de spatiul geografic, de traditie, de profilul spiritual al popoarelor, de locul lor in istorie. O ampla clasificare a acestora a facut, de exemplu, Mircea Eliade, intr-o carte fundamentala pentru acest domeniu – « Istoria credintelor si a ideilor religioase », precum si James George Frazer, in volumul « Creanga de aur ».
Paul Diel, filozof francez, cunoscut, mai ales, ca fondator al psihologiei motivatiei, considera ca « spaima de moarte » a omului se afla la baza oricarei credinte in divinitate, de la origini si pana in prezent. Cercetarile de paleoantropologie (stiinta care studiaza omul preistoric) arata ca riturile funerare au aparut in urma cu peste 300 000 de ani, iar obiceiul ingroparii mortilor este vechi de aproape 100 000 de ani. In acest rastimp a aparut, probabil, conceptul de suflet si de viata de dincolo si, implicit, preocuparea pentru ce se intampla dupa ce omul isi sfarseste destinul pamantesc. Mai toate miturile, divinitatile, credintele au, intr-un fel sau altul, legatura cu un asemenea moment, si toate religiile si dogmele care functioneaza si in prezent au ca fundament raportarea la divinitatea revelata intr-un moment al inceputurilor.
Una dintre frecventele manifestari ale sentimentului sacrului, incepand cu antichitatea, este sacrificiul ritualic. Romanii aduceau ca ofranda, zeului Marte (al razboiului), un taur, o capra sau un cal, lui Jupiter, un taur alb cu coarne de aur. In Grecia antica, un important rit era consacrat lui Dionysos, zeul vitei de vie si al vinului. Sarbatorile dionisiace durau zile intregi si culminau cu ceremonii initiatice – Misterele (la care luau parte satiri si menade), in cadrul carora aveau loc sacrificii ale « tapului » (« tragos »). Alte sarbatori, complementare, erau dedicate lui Apollon, zeul solar, sau zeitei Demeter (a agriculturii), asa cum este cazul « Misterelor de la Eleusis », participarea la aceste manifestari constituind garantia unei vieti fericite dupa moarte.
Libatiile erau rituri religioase care constau in aducerea de ofrande nesangeroase zeilor, de obicei vin, lapte, ulei de masline, miere, din care se varsau cateva picaturi pe pamant sau pe morminte, in timp ce se rosteau rugaciuni, ca forma a sacrificiului si a inchinarii in fata puterii divine. Astfel de practici sunt consemnate si in textele biblice, dar si in cultura africana si in tari din America de Sud – Peru, Bolivia, Chile. Reminiscente ale libatiilor arhaice se regasesc, in prezent, oricat ar parea de surprinzator, si in cultura hip-hop americana, obisnuindu-se ca, in anumite momente, sa se verse cateva picaturi de lichior de malt sau din alta bautura, in amintirea celor decedati, a celor aflati in inchisoare sau plecati departe.
Samanismul (cuvant provenit din limba tunguza/tatara – un dialect vorbit in nordul Chinei si in Siberia) este una dintre cele mai vechi forme de intermediere ritualica intre om si divinitate, rol asumat de « saman », un clarvazator, un initiat, un depozitar al intelepciunii ancestrale. Se pare ca originea samanismului se afla in tarile din Extremul Orient, in Mongolia, Japonia, Coreea, Siberia, dar a fost practicat si de catre amerindieni (in America de Nord), de catre populatia maya (America Latina), in Europa, in Africa si Australia. Desi unii specialisti (antropologi, etnologi) au refuzat timp indelungat sa asocieze samanismul practicilor religioase, cei mai multi considera ca experienta extatica (iluminarea) celui initiat este o experienta fundamental religioasa, legata de un ritual care presupune intrarea in transa si folosirea unor obiecte simbolice, cu functie magica.
Rugaciunea colectiva sau individuala este un act asociat unei atitudini meditative, interiorizate, menita sa creeze un sentiment de unitate cu divinitatea, prin care se invoca bunavointa acesteia. Poate fi rugaciune de mijlocire, pentru a cere o binefacere pentru cineva sau pentru sine, rugaciune asociata marturisirii (confesiunii) si rugaciune de multumire. In religia crestina, rugaciunea se face cu acazia ceremonialurilor bisericesti sau individual, in orice alt moment, cu propriile cuvinte sau cu invocatii transmise prin textele sacre, cea mai importanta fiind « Tatal nostru ». Pentru credincios, Dumnezeu se afla pretutindeni, de aceea rugaciunea se poate rosti in orice imprejurare.
In Budismul Zen, calugarii considera ca rugaciunea nu este necesara, in virtutea credintei lor ca sufletul este impersonal, dar ca fiecare om trebuie sa practice meditatia, pentru a se elibera de cele zece “legaturi” care il impiedica sa se inalte – indoiala, simturile si efectele lor, ura, orgoliul, agitatia, ignoranta etc. In Budismul tibetan, rugaciunea este tot meditatie, insotita de cantec, avand ca scop « trezirea » spirituala. Invatatura religioasa a musulmanilor le cere acestora sa faca cinci rugaciuni zilnice (numite « salat »), cu fata intoarsa spre Meka, cetatea sfanta. Rugaciunea se poate face in orice loc, moment in care se lauda maretia divinitatii si se cere iertare pentru pacatele facute. In credinta iudaica, barbatii trebuie sa se roage de trei ori pe zi, iar femeile macar o data, dar cea mai importanta este rugaciunea din biserica, deoarece atunci, in cadrul Liturghiei de la sinagoga, vorbele oamenilor ajung mai usor la Dumnezeu.
Mai multe experimente stiintifice, facute in zilele noastre, au pus in evidenta efectele benefice ale rugaciunii. In anii ´90 ai secolului trecut, revista “American Heart Journal” a publicat mai multe articole in care se descria situatia in care, intr-un proiect “Mantra”, desfasurat cu 150 de bolnavi de inima, s-au inregistrat efecte pozitive asupra a 50% dintre acestia, in conditiile in care s-au spus, pentru ei, rugaciuni de la distanta.
Botezul, fie ca este vorba de timpurile precrestine sau de cele ulterioare nasterii lui Iisus (care a fost botezat in apa Iordanului, de catre Ioan Botezatorul), este un rit religios legat de simbolismul apei, de capacitatea purificatoare a acesteia, marcand inceputul unei noi vieti. Acest eveniment inseamna participarea, simbolica si ritualica, a fiecarui crestin, la moartea si invierea lui Iisus.
Liturghia (cuvant provenit din limba greaca, insemnand “in serviciul poporului”) reprezinta ansamblul riturilor religioase, a ceremoniilor si rugaciunilor dedicate Divinitatii, desfasurate dupa regulile instituite de textele sacre sau de traditie. In Biserica Ortodoxa, Litughia euharistica este principala slujba, care parcurge mai multe momente – Proscomidia (Pregatirea Sfintelor Daruri), Litughia Cuvantului (timp in care sunt citite si commentate fragmente din Sfanta Scriptura) si Litughia Credinciosilor (cand Sfintele Daruri – vinul si painea – sunt sfintite).
Procesiunile sunt manifestari la care credinciosii, in functie de religie, participa la un act ritualic, deplasandu-se dintr-un loc in altul, in timp ce canta, se roaga sau indeplinesc alte acte de devotiune catre Dumnezeu, fiind, in plan simbolic, reprezentarea « drumului vietii » aflat sub ocrotirea divina. Impactul puternic al procesiunilor asupra colectivitatii este evident, de vreme ce acestea exista din cele mai vechi timpuri pana astazi. Pentru credinciosii crestini, de exemplu, una dintre cele mai importante este procesiunea din noaptea de Paste, cand este binecuvantata Lumina, inainte de a se intra in biserica pentru Slujba Liturghiei. In multe tari catolice din Occident (Italia, Spania Portugalia), ample procesiuni au loc in Saptamana Mare, inainte de Paste, la acestea participand milioane de oameni.
Pelerinajul (din latinescul « peregrinus » – « strain ») este o calatorie initiatica a unui credincios, la locurile sfinte, in scopul purificarii spirituale si regasirii sinelui. Astfel de calatorii se faceau inca din antichitate, vestite fiind pelerinajele la sanctuarele lui Asclepios (zeul medicinei), imprejurare in care se practica si « incubatia » (ritual divinatoriu care cerea ca persoana care venea in pelerinaj sa doarma in apropierea locului sacru, pentru a i se transmite in vis calea pe care o are de urmat sau care este solutia problemei care il framanta). Pelerinajul in Tara Sfanta – Israel (locul in care s-a nascut Iisus Hristos) este cunoscut inca din secolul al III-lea, mentinandu-se pana in zilele noastre. Milioane de oameni merg astazi in pelerinaj si la Lourdes (Franta), la Biserica Notre-Dame-de-Guadalupe (Mexic), la Fatima (Portugalia), la mormantul Apostolului Iacob din Santiago de Compostela (Spania), la Vatican (Roma), la manastirile de pe Muntele Athos (Grecia) si in nenumarate alte locuri considerate sacre prin evenimente religioase exceptionale care au avut loc la un moment dat.
Lumea in care traim acum, la inceputul mileniului al treilea, pare a fi scindata intre extreme – « graba » de a trai clipa, omul contemporan fiind coplesit, in mare masura, de « comprimarea » timpului, de « teroarea » concretului si de « slalomul » printre « tentatiile » cotidiene, pe de o parte, si, pe de alta, nevoia acuta de a gasi un punct de sprijin in ceva mai profund si mai incarcat de sens, care ar putea fi credinta, consolidata insa (dupa cum se poate vedea in intreaga lume) nu prin ritul religios, ci printr-un fel foarte personal de a trai sentimentul sacrului.
