Romanul istoric sau lumea ca „spectacol”

Criticii literari considera ca romanul istoric, in sensul consacrat al expresiei, de scriere ampla, cu numeroase personaje si mai multe planuri epice care se pot intersecta sau dezvolta in paralel, in cercuri temporale concentrice, avand ca sursa de inspiratie evenimente reale si semnificative pentru destinul unui popor, al unei colectivitati, si care surprinde viata in toate aspectele ei, a aparut destul de tarziu, abia pe la inceputul secolului al XIX-lea, aproximativ in vremea prabusirii lui Napoleon, desi romane care, tangential, au legatura cu fapte istorice (de exemplu, prelucrari de istorie antica sau de mituri) au existat inca din secolele al XVII-lea – al XVIII-lea.

De fapt, spre finele Iluminismului (sfarsitul secolului al XVIII-lea), problema reflectarii artistice a timpurilor trecute apare ca o preocupare centrala a literaturii, mai ales in cultura franceza, engleza si germana. Romanul istoric a orientat interesul scriitorilor spre importanta concreta a locului si a timpului, a conditiilor sociale, concomitent cu crearea mijloacelor de expresie specifice si necesare pentru construirea unor universuri verosimile.

Creatorul romanului istoric, in intelesul valabil si astazi al conceptului, este scriitorul Walter Scott, prin romane ca „Ivanhoe”, in care este reconstruita, cu mijloacele literaturii, Anglia secolului al XII-lea (roman publicat in 10 000 de exemplare, epuizate in doua saptamani) si „Quentin Duward”, al carui subiect urmareste, in Franta secolului al XV-lea, lupta dintre Ludovic al XI-lea si Charles Temerarul. Georg Lukacs, estetician si critic literar, preocupat de specificul romanului istoric, observa ca „Genialitatea ca romancier istoric a lui Walter Scott, nemaiatinsa vreodata, se vadeste in aceea ca el traseaza in asa fel insusirile individuale ale personalitatilor istorice conducatoare, incat acestea inmanuncheaza laturile pozitive si negative ale unei epoci”.

La mijlocul secolului al XIX-lea, romanele de capa si spada (forma mai populara a romanului istoric) ale lui Alexandre Dumas, „Cei trei muschetari”, „Dupa douazeci de ani”, „Laleaua neagra”, „Vicontele de Bragelon” etc. acopera o mare parte din istoria Frantei (din vremea regilor Charles IX, Henri III) si s-au bucurat (se mai bucura inca) de un mare succes.

Un subiect similar, din aproximativ aceeasi perioada, este prezent si in „Cronica vremurilor de altadata” (1829), de Prosper Merimee.

In 1880, romanul istoric al polonezului Heinryk Sienkiewicz, „Quo vadis” (titlu inspirat din Evanghelii), zugravind conceptiile istorice, politice, religioase din perioada de inceput a Crestinismului, primeste Premiul Nobel pentru literatura.

Coplesitor prin constructia narativa, prin tehnica detaliului, prin recostituirea atmosferei de epoca, este romanul „Razboi si pace”, de Tolstoi, inspirat de campaniile lui Napoleon, in Rusia, in 1805 si 1812.

Un nume urias in evolutia romanului, in general, si a celui istoric, in particular, prin „Iosif si fratii sai” (roman in patru volume, scris intre 1933-1943) este cel al scriitorului german, Thomas Mann. Autorul insusi marturisea despre despre cartea sa: „Serbarea in sens de ceremonie mitica si de repetare senin-grava a unei intamplari originare s-ar putea spune ca e insusi motivul de baza al romanului meu, eroul chiar poarta numele de „Iosif em heb”, adica „Iosif in sarbatoare”.

Marguerite Yourcenar, in 1951, prin „Memoriile imparatului Hadrian”, roman istoric in care este imaginata atmosfera unui timp foarte indepartat, cu mii de ani i.Hr., in vremea unei revolte a sclavilor din Egipt, aduce indirect un elogiu libertatii si egalitatii intre oameni.

In 1980, Umberto Eco publica „Numele Trandafirului” (si primeste Premiul pentru cea mai buna carte a anului), depasind insa granitele romanului istoric, fiind, mai degraba, o alegorie, in spiritul prozei moderne, cu vadite valente filosofice, politice si religioase, actiunea desfasurandu-se intr-o Abatie cu o faimoasa biblioteca, la care au acces calugari din toate partile Europei si care devine, de fapt, simbolul unui labirint. Evenimentele pornesc din Evul Mediu italian si ajung, in subtext, adica intr-o maniera aluziva, la imaginea apropiata de contemporaneitate a Italiei (intr-o secventa, spre final, exista sugestii legate de sfarsitul ekpirotic al lumii (pericolul razboiului nuclear).

Informatia care sta la baza romanului este, dupa chiar precizarile autorului, imensa: cronici, tratate de istorie, carti de filozofie si politica, de istorie a religiilor etc., toate inserate cu subtilitate in tesatura textului. Pentru mai multa verosimilitate, printre personajele imaginare (asa cum sunt cele mai multe, in orice tip de roman), se pot identifica si personaje istorice reale (Roger Bacon, Gioachino da Fiore, Michel da Cesena etc.)

Pentru literatura romaneasca, reperul incontestabil al romanului istoric este Mihail Sadoveanu, cu „Fratii Jderi”, „Neamul Soimarestilor”, „Nicoara Potcoava”, „Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Voda”. Relevanta pentru subtilitatea discursului narativ este, insa, „Creanga de aur”, amestec de istorie si mitologie, in care actiunea debuteaza in Dacia prefeudala (secolul al VIII-lea) si, urmand destinul protagonistului, Kesarion Breb, ultimul preot al lui Zalmoxis, ajunge in cosmopolitul Bizant. Prin toate aceste romane istorice, Mihail Sadoveanu se dovedeste a fi un scriitor de tip arhaic, epopeic, mitic si tragic, intr-un moment in care romanul romanesc se indrepta, tot mai mult, spre psihologism, intelectualism si proza experimentala. Retragerea in istorie si mit tradeaza, probabil, neaderenta sufleteasca a scriitorului la lumea moderna (interbelica) si este expresia unei anume crize a valorilor.

Astazi, romanul de pretutindeni pare a se indeparta de sursele de inspiratie istorice, acestea fiind inlocuite de aspecte tematice care exprima, insistent, o sofisticare a omului modern, dar si a mijloacelor de realizare a literaturii.