Samizdat (plural, samizdaturi) este un cuvânt împrumutat din limba rusă, utilizat, în această formă, și în alte limbi. Cuvântul samizdat se referă la copierea manuală a textelor interzise de regimul comunist (în fosta URSS, dar și în țările din Blocul de Est) – opere literare, reviste, articole etc. – care circulau astfel, clandestin, în cercurile de prieteni și cunoscuți.
A fost o practică riscantă de sustragere față de cenzură, atât pentru cei care realizau samizdaturile, cât și pentru cei care intrau în posesia lor, pentru că se știe (noi, românii, știm acest lucru, din experiența directă, din perioada de dinainte de 1989), nimic nu putea fi publicat și distribuit înainte de a trece prin cenzură.
Acesta este și motivul pentru care nimeni nu putea deține niciun mijloc tehnic de duplicare, iar mașinile de scris, singurele care puteau fi proprietate personală (și acestea, cu dificultate), trebuiau declarate, înregistrate la miliție, monitorizate.
În sens strict etimologic, samizdat (din rusescul „сам/sam” – pronume reflexiv, și „izdatiélstvo”) s-ar traduce ca „autoeditură” și a fost creat chiar în limba de origine ca o ironie la adresa termenului „Gosizdat” (Editura de Stat), adică editura oficială a regimului sovietic.
Un samizdat se realiza, de cele mai multe ori, cu hârtie carbonică (indigo), în mai multe exemplare, ceea ce făcea lectura extrem de dificilă, scrisul devenind adesea neclar sau ștergându-se cu ușurință. Mai rar se apela la fotocopii sau la prese clandestine, pentru că riscurile erau și mai mari, ca și costurile. Cei care realizau samizdaturi, ca și cei care intrau în posesia acestora, își puneau în pericol libertatea, inclusiv pe cea a prietenilor și a membrilor familiei.
Au circulat sub formă de samizdat, de exemplu, în fosta URSS, poemele Annei Ahmatova, una dintre cele mai importante poetese ale literaturii ruse, din secolul al XX-lea, volumul „Povestiri din Kolyma”, de Varlam Şalamov, în care este relatată experiența scriitorului în Gulagul sovietic (loc de represiune a opoziției politice în statul sovietic), romanul lui Venedikt Erofeev, „Moscova-Petushki”, ca și „Moscova la capătul liniei” sau poemul „Cercurile din Moscova” etc.
Fenomenul samizdat a existat în toate țările comuniste, în unele manifestându-se cu mai multă forță (în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, fosta Iugoslavie), în altele mai puțin. Probabil că cel mai cunoscut text samizdat din blocul comunist a fost cartea scriitorului disident rus Alexandr Soljenițîn, „Arhipelagul Gulag”, publicată la Paris, în 1973, scriitor care a primit și Premiul Nobel pentru literatură. În 1974, Soljenițân a fost expulzat din URSS, dar s-a întors în Rusia în 1994, după căderea regimului comunist.
În România, după cum spun majoritatea celor care s-au ocupat cu studiul arhivelor și cu fenomenul disidenței românești, nu putem vorbi de o literatură samizdat, ci, poate, de tentative de presă samizdat, rapid anihilate de statul comunist.
