Ciudate mai sunt, uneori, tradițiile poporului român! Alambicat îi mai este sufletul! Și cât de frumos, totodată! Nicăieri în lumea asta largă nu întâlnești atâtea modalități de a exprima frumusețea sufletească mai abitir ca în spațiul acesta atât de râvnit de alte neamuri! Și cu câtă bucurie știe românul să își însoțească zilele chiar și pe cele mai puțin luminoase! Te-ar mira să vezi că și moartea el o cântă cu tot atâta veselie?
Eu cred că nu mai e cazul să te mai mire nimic la români. Pentru că atunci când au fost lăsați aici, li s-au pus la îndemână și munți semeți, și ape repezi, și din cele prea obosite să mai curgă. Li s-au dat și câmpii întinse și păduri umbroase. Și jocul, și cântul, și veselia. Și din toate au știut altădată românii să prețuiască cât de bine s-a putut ceea ce au avut.
Așa se face că există un loc în Maramureș unde românii și-au pus veselia și după moarte, să le fie căpătâi. Semn că nu le-a fost nicicând frică de ea. E un loc sfânt, în care ochii plânși și sufletul îndoliat nu își au locul. Pentru că la Săpânța morții dansează în cimitire de mână cu cei vii!
Despre Săpânța vreau să îți povestesc astăzi și să îți arăt de ce merită măcar o dată în viață să vizitezi anumite cimitire. Pentru că la Săpânța moroșenii au învățat tare bine să nu ia nici viața, nici moartea prea în serios. Pentru că acolo, pe malul drept al Tisei, localnicii și-au asigurat, cumva, nemurirea. Și, ca ea să fie lecție și altora, moroșenii din Săpânța au legat-o de seva dulce a lemnului, dându-i și trup și glas, nu numai veșnicie. Aici, în cimitirul din mijlocul comunei, prima cruce sculptată a apărut în 1935 din mâna neobosită a meșterului Stan Ioan Pătraș. Și așa a intrat în istorie.
Dar Badea Stan nu s-a mulțumit cu atât. A vrut să lase în urmă ceva ce nimeni altul nu mai avusese în gând să facă. O cruce atât de frumoasă, care să nu aibe seamăn pe lume. Drept urmare, a îmbrăcat lemnul în culorile cerului. Pentru ca aici, la Săpânța, cerul și pământul să se întîlnească pe crucea lui.
Și nici asta nu i-a fost îndeajuns. A stat, a privit la minunăția aceea de cruce pictată, zile în șir. Și parcă tot îi lipsea ceva. Așa și-a adus aminte de muzica lumii. Dar cum o cruce nu putea cânta, a dat glas lemnului ei. Și i-a scrijelit seva groasă cu versuri pline de măiestrie. Despre viață și om. Despre drumuri și îndeletniciri. Despre timp și suflete.
Apoi, a așezat-o în cimitir, la căpătâiul celui care i-o comandase. Toată suflarea Săpânței s-a minunat de crucea făcută de Badea Stan. Următorii oameni îngropați acolo, și-au comandat și ei, cruci care să aducă cerul pe pământ. Și așa a început Stan să lucreze, cruce după cruce, aducând veselia și culoarea, în cimitirul din comună. Așa a dat Stan expresie nemuririi.
An după an, crucile au devenit mai frumoase. Pentru că Badea Stan se inspira din viața omului pentru care sculpta lemnul ei. An după an, în micul său atelier, rindeaua tăia din seva aceea tare, croindu-i drum către eternitate. Roșu, ca viața din trupul omului. Verde, ca viața pământului. Galben, precum bogăția lui. Negrul e doar pe alocuri prezent. Pentru că Stan a înțeles că viața și moartea trebuie să încununeze existența unui om prin bucurie. Nu prin suflet îngreunat de dureri.
Săpânța are astăzi peste 800 de cruci pictate. Este singurul cimitir din lume, în care culoarea și versul dau viață chipurilor ce se odihnesc sub haina cea grea a țărânii. Stan nu mai sculptează cruci. A lăsat în urma sa doi meșteri la fel de pricepuți, ca să-i ducă mai departe povestea cimitirului vesel. Stan Vasile Colțun și ginerele său, Turda Toader. Amândoi cu dragoste de viață și de frumos. Lucrează împreună de peste o jumătate de veac. Ginere și socru. Același neam. Același sânge. Întru veșnicie, dându-i chip și glas, prin versuri.
Doi meșteri mai ridică astăzi praful rumegușului în atelierele lor, pentru ca viața omului să-i fie rememorată și după ce și-a întrerupt mersul. Doar doi meșteri duc astăzi mai departe, în lumea întreagă, prin versuri și culori, vești despre moroșenii din Săpânța. Cimitirul este patrimoniu UNESCO! Iar Stan Vasile Colțun și Turda Toader ar merita și ei să fie înscriși acolo. Sunt, poate, ultimile dovezi vii că eternitatea are trup. Și culoare. Și glas.
De ce ai vizita Săpânța? E simplu. Pentru că este singurul loc din lume unde cerul își dă mâna cu pământul pe trupul unei cruci. Pentru că e singurul loc din lume în care versul este glas, dincolo de mormânt. Pentru că aici, într-un cimitir, lemnul înalță rugi mai tare decât în biserici! Le pune în slove bine ticluite, în care viața celor ce nu mai sunt e parte din muzica universului. Fiecare cruce de aici cântă cu veselie, despre viață. Aici e locul unde vezi cu ochii tăi că ea există și după moarte. Un univers într-un cimitir. Veselă veșnicie mai e la Săpânța! Singurul loc din lume unde s-a născut tinerețea fără de bătrânețe și viața fără de moarte! Din inima caldă a unui român! Nemuritorul Stan Ioan Pătraș!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate fără acordul scris al acestuia!
