Sărbătoarea Floriilor, în întreaga lume creştină, este celebrată în duminica de dinaintea Paştelui, amintind, potrivit textelor sacre, de intrarea lui Iisus Hristos în Ierusalim, cu numai câteva zile înainte de a fi răstignit, şi este legată şi de minunea învierii lui Lazăr din Betania. Marchează, în acelaşi timp, renaşterea naturii, triumful primăverii, într-o perioadă în care şi omul este chemat să se reînnoiască spiritual.
În tradiţia populară românească, Sărbătoarea Floriilor este numită şi Duminica Stâlpărilor, “stâlparea” fiind ramura înfrunzită de salcie care se împarte ortodocşilor la biserică, în Duminica Floriilor. Crenguţele de salcie, semn de vitalitate, se duc acasă, se pun la icoane sau în grădină, având rol protector pentru pomi, casă şi gospodărie.
Sărbătoarea Floriilor – origine mitologică, simboluri
Denumirea de “Sărbătoarea Floriilor”, în limba română, vine din latinescul “Floralia” sau “Floralies”, în antichitatea romană “Ludi Florae” (“Jocurile Florei”) fiind sărbătoarea consacrată zeiţei Flora, cea care patrona peste lumea vegetală, peste primăvară, peste flori, grădini şi câmpii, zeiţă a tinereţii şi fertilităţii deopotrivă.
Cultul zeiţei Flora şi sărbătoarea Ludi Florae (care începea la data de 27 aprilie, după vechiul calendar roman, la 28 aprilie, după calendarul iulian, şi dura şase zile) s-au născut la Roma, în secolul al VIII-lea i.Hr, în timpul regelui Titus Tatius, cel care a împărţit tronul cu Romulus, după ce romanii şi sabinii (în urma “Răpirii sabinelor”) au încheiat pace, devenind un singur popor.
Diverse legende antice spun că Flora era ea însăşi din neamul sabinelor (populaţie originară din centrul Peninsulei Italice), că a devenit soţia lui Zefir, zeu al vântului, şi care, din nesfârşită dragoste, i-a dăruit primăvara eternă. Mai multe preotese o slujeau pe zeiţa Flora, în templele în care i se aduceau jerte.
“Ludi Florae” (“Jocurile Florei”) constau în reprezentaţii teatrale, cântece şi dansuri prin care se invoca primăvara, curse de caruri, în Circus Maximus, vânători ritualice etc. Ulterior, spun documentele vremii, aceste manifestări publice au degenerat, pe străzile Romei dansând, în zilele respective, femei goale, care interpretau dansuri obscene. Cato, cunoscut om politic, în secolul al III-lea, asistând la un astfel de spectacol, se declara “revoltat” de imoralitatea unor asemenea manifestări.
În toate reprezentările care s-au păstrat, Zeiţa Flora este înfăţişată cu braţele încărcate cu flori şi cu o cunună de flori pe cap, uneori avându-l alături pe Zefir. Imaginea acestei zeiţei i-a inspirat ulterior pe pictori celebri precum Botticelli, Rembrandt, Rubens, Brueghel etc., toţi întruchipând-o ca pe un ideal de frumuseţe şi înconjurată de darurile primăverii.
De la Ludi Florae la Sărbătoarea Floriilor
Aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor sărbători (Crăciunul, Paştele, Sărbătoarea Sfântului Gheorghe/ Sângeorz etc.), în vremea de început a creştinismului, reprezentanţii bisericii creştine au suprapus datele noilor sărbători peste vechi ceremonii precreştine, pentru a-i atrage pe credincioşii obişnuiţi să sărbătorească, în anumite perioade ale anului, fie zeităţi, fie momente semnificative, precum renaşterea naturii, primăvara.
Astfel, Sărbătoarea Floriilor s-a suprapus peste Ludi Florae şi a fost celebrată pentru prima dată în secolul al IV-lea, numai la Ierusalim, apoi extinzându-se în întreaga lume creştină. Despre cum se desfăşura această sărbătoare la Ierusalim a lăsat mărturie o anume Egeria, care, în jurnalul său, povesteşte cum oamenii veneau la Biserica Mare, de pe Golgota, participau la slujbă, apoi intonau imnuri pe Muntele Măslinilor, spuneau rugăciuni, având în mâini ramuri de finic (curmal), considerate simboluri ale biruinţei.
Tradiţii româneşti de Florii
În spaţiul românesc, în afară de sfinţirea crenguţelor de salcie, multă vreme s-a păstrat obiceiul “Lăzăriţelor”, făcând referire la minunea învierii lui Lazăr. În legendele noastre se spune că Lazăr, fratele unei tinere care s-a căsătorit cu Dragobete, “Cap de primăvară”, cu oile fiind, i s-a făcut dor de plăcintele preparate de mama sa. Grăbindu-se spre casă, a căzut şi s-a stins din viaţă.
“Lăzăriţele” – fete îmbrăcate în alb, purtând pe cap coroniţe din flori, umblau din casă în casă, spunând povestea lui Lazăr şi dansând, iar femeile, în această zi, împărţeau plăcinte pentru sufletul celor trecuţi dincolo – un obicei specific Munteniei şi Dobrogei, dar prezent şi la sud de Dunăre.
Pentru toţi cei care au nume de floare – Viorica, Viorel, Lăcrămioara, Violeta, Margareta, Camelia, Liliana etc. – care poartă numele Florin, Florica, Florian, Florentin, Florentina şi toate derivatele acestora (nume care înseamnă “înfloritor”/”înfloritoare”) – adică peste un milion şi jumătate de romani, La mulţi ani!
