Sunt multe locuri în Transilvania unde poți respira istorie vie. Sate sau orașe pline de tot felul de urme ale întemeietorilor de altădată, se aștern în fața celor dornici de noi descoperiri. Puține sunt urmele lăsate de vechii cistercieni. Pe unele le vei întâlni în satul Kerz sau Cârța pe românește, acolo unde și-au ridicat mândră abație. Ceva mai numeroase, cele ale altor neamuri, precum maghiarii, sunt la tot pasul, de îți vei ridica ochii către cer. Turlele bisericilor lor, care au ca simbol o stea, țintuiesc zările, umăr lângă umăr, tâmplă lângă tâmplă cu crucile ortodoxe. Dar, acolo unde vezi pe porți ceramică sau chiar monumente un cocoș, să știi că ai ajuns pe tărâm săsesc.
Aduși aici în urmă cu mai bine de nouă secole de regele Gheza al II-lea, inițial din rațiuni militare, pentru a apăra granițele regatului ungar, sașii au adoptat pământurile în care au fost colonizați, ca fiind ale lor. Și glia i-a adoptat pe ei. Au muncit-o, ca pe propriul teren, și-au construit case pe ea, au sădit-o și au cules roadele ei, timp de nouă secole. Nu-i de mirare că pământul Transilvaniei i-a considerat ca fiind stăpânii lui. Pentru că, după atâta amar de vreme în care au trăit aici, sașii aceștia au învățat să iubească pământul care le-a fost și casă, și masă.
Tot aici, și-au crescut copiii. Aici, și-au ridicat mândre gospodării, pe măsura mândrei lor firi. Le-au așezat mai apoi, cu precizie liniară, de-a lungul căilor de acces, prin sate și orașe. Au construit biserici la fel de mândre, cu ziduri groase, ca adevărate stupare. Două intrări au lăsat în ele, ca, la ceas de primejdie, printr-una să se adune sașii din sud, prin cealaltă, sașii din nord. Iar, laolaltă, mai ceva ca într-un stup de albine, puteau trăi chiar săptămâni întregi. Tot în zidurile groase, își făcuseră cămări unde adunaseră tot ce le putea oferi pământul care i-a adoptat.
Și pentru că nu puteau sta locului o clipă, sașii aceștia și-au ridicat mai târziu orașe în care s-au organizat în bresle. Lor li se datorează faptul că astăzi admirăm cu drag vechile urbe, precum Sibiul, Sighișoara, Brașovul, Mediașul, Sebeșul, Clujul sau Bistrița. Munceau din zori și până seara, croitori, tâmplari, cuțitari, pielari, tăbăcari, cizmari, toți păstoriți de staroste. Femeile însă, iscusitele gospodine, nu mai pridideau cu dulcețurile aromate, zacuștile, compoturile numai bune de păstrat peste iarnă, turtele, cozonacii și alte bunătățuri. Din zori și până la lăsarea nopții, le puteai auzi robotind în spatele gardurilor înalte, verzi sau albastre, ce țineau la distanță privirile nepoftite și iscoditoare. Și pentru că tot am amintit de culori, ați văzut ce exuberanță se odihnește în portul lor popular? O mare albă, curată, ca un suflet fără intenții ascunse, pe care vin, în valuri, albastrul cerului senin de vară, roșul cel cald și aprig ca sângele lor iute, toate înnobilate cu verdele cel dătător de viață al câmpului. De parcă femeile acestea strașnice au vrut ca, în fiecare aspect al vieții, sașii să își amintească și să cinstească cum se cuvinte pământul ce i-a adoptat.
Așa au trăit aici, în liniște și tihnă, până au început să fie deportați. Până li s-au luat casele, pâinea de la gură, încălțările din picioare și, împinși de la spate, au fost făcuți nevăzuți prin cruda Siberie și tot felul de locuri ce numai acasă nu puteau fi numite. Puțini au mai scăpat de urgia deportărilor. Iar aceia care au rămas, după 1989 au fost nevoiți și ei să plece. Îmi amintesc și acum de fabula aceea a unui bătrân saș, încăpățânat, de când lumea parcă, ce nu a vrut sub niciun chip să-și părăsească pământul acesta, deși copiii săi trăiesc de mult în patria lor mamă, Germania.
O vulpe vicleană, care nu suporta nici să vadă vreun viezure, cu atât mai mult să fie vecină cu el, hotărî să scape cât mai repede de vecinul nepoftit, mai ales că se și temea de el foarte tare. Așadar, vulpea își puse planul în aplicare și, în fiecare dimineață, își făcea nevoile în pragul viezurelui. Acesta răbdă o vreme această nevolnicie, dar, de la un timp, când nu a mai putut suporta mirosul, și-a luat traista în spinare, și-a părăsit casa și a plecat în lumea largă. Așa au făcut și sașii, scoși peste noapte din casele lor.
Acum, în urma lor, au rămas orașe. Și sate. Și biserici fortificate. Și o ordine precisă, exactă, de ceas săsesc, nu elvețian. Mulți îi vor înapoi. Nu mai mult decât ar vrea unii dintre ei să se întoarcă la casele lor. Unele dintre ele au fost lăsate romilor chiar de ei, cu condiția să le îngrijească. Și romii aceia chiar asta fac, spre surprinderea multora. Alte case își așteaptă și acum, cu porțile deschise, vechii locatari. De mergi la pas prin satele săsești ale Transilvaniei, nu ai spune că au fost părăsite de către sași. Pentru că acolo încă se păstrează ceva din aerul acela înmiresmat al dulcețurilor aromate și cozonacilor cu ciocolată. Iar vara, ulițele lor se împânzesc de sași, ca odinioară, și totul renaște parcă dintr-o veche amorțeală. Se întorc oamenii aceștia care mai sunt în putere, vară de vară, la casele lor. Le poți observa cu ușurință tristețile. Și melancoliile. Și lacrimile înghițite amar, cu gândul la vremurile când, plini de fală, își îngrijeau ei aceste gospodării. Nu sunt deloc sași de vară, așa cum li se mai spune de către cei care nu știu că oamenii aceștia au fost, de fapt, smulși din rădăcinile lor.
Sunt trunchiuri vii, care nu pot sta departe vreodată de pământul care i-a adoptat și crescut timp de nouă secole. Sunt urmașii vechilor întemeietori ai orașelor transilvănene care, odinioară, au scris istoria noastră. Nu știu dacă vreodată vom putea lăsa deoparte toate cele ce ne stăpânesc și vom privi cu mulțumire și recunoștință către acești sași. Dar ori de câte ori mergeți în Transilvania, ori de câte ori intrați în vreo biserică fortificată sau dormiți în casele lor, în paturile lor cu sertare, mâncați din farfuriile lor frumos pictate în albastru, amintiți-vă că n-ați face toate astea dacă nu erau ei, aceia pe care pământul vechii Silvanii i-a adoptat, aceia care au ridicat din truda lor, drept mulțumire, orașele cele mândre ale Ardealului!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
