Oamenii care călătoresc își doresc tot mai mult să ajungă în locuri în care viața se desfășoară simplu, locuri neafectate de invazia turistică, locuri unde oamenii au rosturi firești, clare, trăiesc după tradiții și obiceiuri vechi, într-un ritm lent, dincolo de iureșul lumii moderne, al tehnologiei, al marilor metropole, al vitezei. Călătorii caută tot mai mult liniște și natură, ingrediente necesare pentru incursiunile către sine, pentru acele altfel de călătorii care îmbogățesc, aduc un plus vieții și îi ajută să găsească ceea ce caută.
Lumea celor care iubesc cu patimă harta lumii va fi mereu o combinație între cei care-și doresc să bifeze cât mai multe obiective turistice pe listele personale și cei care caută altfel de călătorii, spre oameni și spre sine, spre culturi și civilizații. Și, cu siguranță, nici nu-i nevoie să te afli, ca turist sau călător, strict într-o tabără sau în cealaltă. Îmi pare firesc și cumva chiar necesar ca un om să treacă prin mai multe etape. Poate că și călătoria e un lucru care se învață și, ca să ajungi într-un loc în care să simți că ai urmat un drum în direcția potrivită care te duce pe tine, personal, spre un sine mai bun, îmbogățit, e necesar să bați multe alte cărări, să înveți, să te educi în ale călătoritului prin lume.
Locurile mici, pierdute-n colțuri de lume, care par căzute în uitare, cu timpul oprit în loc, sunt cele care îndeamnă la reflecție, la adâncire în sine, la căutare și regăsire. Sunt locuri în care ajungem, uneori după timp petrecut în orașe mari, aglomerate, cu neîntreruptul zgomot de fond al civilizației, al agitației și goanei de-a nu pierde timpul, și primim cu uimire trecerea de la gălăgie, la liniște, de la alergătura continuă, la domilire, de la nevoia de-a fi mereu în ritm, la aceea de a-l lăsa să se piardă. Sunt locuri în care avem norocul să ajungem pentru a ne lăsa reîncărcați cu energie, cu seninătate și încredere.
Un astfel de loc mi-a părut vechiul sat pescăresc Bakar din Croația. În cele două săptămâni de parcurs mare parte din șoselele Croației, de păstrare a unui ritm continuu de călătorie, ziua de pauză pe care-am petrecut-o în acest mic colț de lume, a fost ca un dar frumos, venit pe neașteptate.
Nu-l aveam pe lista de locuri în care să ajungem și doar faptul că am ales ca drumurile noastre croate să nu includă autostrăzi, ne-a dus către un golf al Mării Adriatice unde e ascunsă această mică localitate. În drumul dinspre Dalmația de Nord, pe coasta mării, spre orașul – port Rijeka, din golful Kvarner, satul Bakar a însemnat exact acea oază de liniște și frumusețe care cucerește și încântă, care te duce, ca om care iubește să călătorească, mai aproape de sine însuți.
Deși poziționat într-o zonă retrasă, deși de dimensiuni extrem de mici, Bakar pare să fi avut o importanță destul de mare în istorie. Cu o populație de aproximativ 8000 de oameni, peste 90% dintre ei fiind localnici, satul Bakar construit pe coama dealului Bakar a fost, cândva, un port de mărfuri și era cunoscut pentru exploatarea minieră din zonă, aceasta producând o poluare destul de mare. Combinatul industrial, construit în timpul comunismului a afectat, în mare măsură, calitatea solului și a apei mării, însă în anii ’90 exploatarea a fost oprită și poluarea s-a redus în mod simțitor, activitatea economică principală a localnicilor reducându-se la pescuit. Construcția autostrăzii a izolat și mai mult această mică și splendidă localitate unde cei mai mulți dintre locuitori lucrează în afara satului, în orașul Rijeka cel mai adesea.
Străduțele pietruite, înguste, în pantă, casele înghesuite una într-alta, îngrijite, cu multe ghivece de flori, cu plante ornamentale, priveliștile frumoase asupra mării și dealului, portul cu mici ambarcațiuni, puținele mașini, liniștea, toate formează un pitoresc aparte al locului.
Biserica parohială Sf. Andrei e a treia biserică în stil baroc, ca dimensiune, din Croația și în catacombele sale s-au ascuns oamenii de bază ai localității în Evul Mediu când ciuma a invadat toată zona. Apoi, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial la Bakar a funcționat și un lagăr de concentrare italian unde au fost închiși civili din sloveni, sârbi și croați.
Casa Turcă e una dintre clădirile aparte ale satului. Se spune că a fost construită în secolul 14 de către un arhitect necunoscut, respectând caracteristicile otomane. Clădirea se află într-una dintre micile piețe ale satului și servește, acum, drept atelier artistic.
Rămășițele cetății de apărare a localității se mai zăresc pe coama dealului, părțile de zid restaurate și cele în paragină vorbind despre o protecție împotriva invaziilor turcești. Castelul din Bakar, redus ca dimensiune, format de-abia din câteva bucătării, mai multe camere, o capelă și câteva anexe, e cea mai veche construcție a satului, datând de la începutul secolului al șaisprezecelea.
De-abia câțiva oameni întâlniți pe străduțele satului într-o zi întreagă, poate vreo zece și câțiva copii într-un părculeț, într-o barcă un tată cu-n fiu pregătindu-se de pescuit, vreo două mese ocupate la una dintre cele câteva mici terase din port, câteva bătrânele închizând grăbite obloanele geamurilor și multe, multe pisici tolănite la soare sau plimbându-se agale, fără vreo grijă. Cam acesta a fost suflul de viață simțit la Bakar, un loc în care am avut impresia că timpul s-a oprit, că străduțele cu case împodobite cu multe flori sunt decupate din cărți poștale, un loc în care apa turcoaz a mării și verdele plin al pădurii completau aerul de poveste, cărămiziu, al micii localități. Un loc de-o splendidă simplitate și frumusețe.
