Satul Hobița, locul de naştere al lui Constantin Brâncuşi, unul dintre cei mai mari sculptori ai lumii, din secolul XX, va rămâne legat, pentru eternitate, de numele genialului artist. Chiar dacă, în 1904, Brâncuşi, la 28 de ani, se stabileşte definitiv la Paris, fără a se mai întoarce vreodată în ţară, probabil că a dus în suflet, ca atâţia alţi remarcabili oameni de cultură români, care au avut un destin similar (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran), amintirea locului de naştere: un mic sat din Oltenia, de la poalele Munţilor Parâng, un spaţiu arhaic, prins în rosturile lui simple, dar care a dat lumii un creator fără pereche.

Cine vrea să ajungă la Hobița se va îndrepta spre partea nord-vestică a judeţului Gorj, pe drumul dintre Târgu-Jiu şi Tismana (unde se află o frumoasă mănăstire). Este una dintre acele vechi aşezări din partea de sud a ţării, atestată documentar încă din 1518, într-un act de proprietate din vremea lui Neagoe Basarab, dar existenţa ei ține, desigur, de timpuri mult mai vechi. Se ştie însă că, la vremea respectivă, satul avea două biserici şi mai multe hectare de pădure, locuitorii câştigându-şi traiul zilnic din exploatarea lemnului. Ca în multe alte sate din Gorj, şi oamenii din Hobița îşi împodobeau porţile şi casele cu frumoase sculpturi în lemn, ca şi troiţele aşezate la marginea drumurilor sau crucile din cimitir.

În 1876, la 19 februarie, se naşte Constantin Brâncuşi, la Hobița, într-o familie de agricultori. Tatăl său, ca şi bunicul său, erau şi meşteri dulgheri pricepuţi şi de la ei a învăţat Brâncuşi, pentru prima dată, să cioplească lemnul căruia, mai târziu, îi va da viaţă, aşa cum nimeni altul nu a făcut-o. Nerăbdător parcă faţă de soarta ce i-a fost rezervată, la numai 11 ani pleacă de acasă, la Târgu-Jiu, apoi la Craiova, la o şcoală de arte şi meserii. Ciopleşte, în această vreme, o vioară pe care o încearcă un lăutar din sat, recunoscând că sună mai bine decât vioara lui. După ce termină Institutul de Belle Arte din Bucureşti, Brâncuşi pleacă la Paris, pe jos. A trecut însă, mai întâi, prin Hobița, ca să îşi ia rămas bun de la mama sa. Este o vreme ucenic în atelierul marelui sculptor Auguste Rodin, iar în 1914 i se organizează prima expoziţie la New York. De aici înainte, nimic nu îi mai stă în cale. Este din ce în ce mai îndrăzneţ şi mai original în creaţiile sale, recunoscute, mai târziu, drept capodopere: “Pasărea măiastră”, “Rugăciunea”, “Pasărea în spaţiu”, “Începutul Lumii”, “Domnişoara Pogany”,“Muza adormită” etc. Cu un an înainte de a se stinge din viaţă, donează statului francez atelierul său din Paris, cu tot ce se află în el.

Astăzi, la Hobița se află Casa Memorială Constantin Brâncuşi, care, din nefericire, este doar un semn palid de recunoaştere din partea autorităţilor care se ocupă de patrimoniul cultural românesc, că aici s-a născut cel mai mare sculptor din România şi din lume. Lăsată multă vreme în paragină, cu greu s-a reconstituit casa în care s-a născut artistul, iar spaţiul din jur îţi creează o acută impresie de abandonare. În interior, câteva încăperi modeste, cu mobilierul ţărănesc, laviţe, ştergare, câteva vase de lut, xerocopii (inadmisibil) ale unor lucrări, luate probabil din diverse albume. O mare tristeţe şi o lipsă de entuziam de care au fost atinşi, se pare, şi cei care îi primesc aici pe vizitatorii care, dacă ajung în zonă, ar dori, firesc, să vadă locul de naştere al uriaşului artist. Cam la fel se întâmplase şi pe vremea comuniştilor, cu cele trei lucrări care formează ansamblul de la Târgu-Jiu (la aproximativ 20 de kilometri de Hobița), Coloana Infinitului, Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului (nici acestea nu se află, astăzi, în cea mai bună stare).

Dacă de la Hobița, cineva ar ajunge în inima Parisului, pe urmele lui Comstantin Brâncuşi, ar descoperi, pe strada Impasse Ronsin, atelierul sculptorului român, unde o mulţime de detalii, de obiecte personale, opere amintesc de spaţiul românesc din care artistul şi-a luat inspiraţia. Fascinaţia pe care o exercită sculpturile sale, extrem de spiritualizate, de încărcate de mesaje profunde despre fiinţă, vine, în mare măsură, din gândirea artistică a meşterilor din Hobița cea de altădată, care ştiau, intuitiv, că esenţa cosmică a lucrurilor este ascunsă în inima lemnului. Atelierul lui Brâncuşi din Paris este un loc luminos, respectat, vizitat. La Muzeul Pompidou, se află expuse mai multe creaţii (pe care Brâncuşi le-a lăsat, testamentar, României), dar pe care, în anii ’50, guvernul comunist le-a refuzat. Nici astăzi, guvernul român nu pare a face eforturi pentru a aduce în ţară opere ale marelui artist.

Înainte de a muri, artistul din Hobița, Constantin Brâncuşi, a simţit nevoia să se spovedească, mărturisindu-i arhiepiscopului Teofil, la Paris, că “moare cu inima tristă pentru că nu se poate întoarce în ţara sa”. Ce altă dovadă de iubire faţă de locul naşterii sale poate fi mai concludentă, decât această confesiune făcută cu toată sinceritatea şi emoţia? Dacă Brâncuşi nu a uitat niciodată Hobița, cum am putea-o uita noi?

biserica-de-lemn-din-hobita.jpg

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ