Schitul Iezer (sau Iezeru) este unul dintre cele mai retrase lăcaşuri religioase din ţară, fiind situat în satul Cheia din judeţul Vâlcea. De altfel, zona vâlceana a fost denumită „Ţinutul Sfânt al Mănăstirilor”, pentru că Eparhia Râmnicului administrează nu mai puţin de 23 de schituri şi mănăstiri.
Se pare că numele schitului provine de la un lac de munte străvechi, care era numit „iezer”. Schitul Iezer datează încă din secolul al XV-lea, deşi pisania de deasupra bisericii îi menţionează drept ctitori pe Mircea Ciobanu şi Doamna Chiajna, iar ca ani de construcţie 1552-1553.
Istoricii care au cercetat lăcaşul au descoperit că pe acest loc a existat un lăcaş de lemn, care a dispărut fără să se ştie în ce modalitate. Cert e că prima atestare a acelui schit a fost în anul 1405 când, într-un document, apare scris că domnitorul Radu cel Mare a acordat o serie de drepturi şi venituri lăcaşului.
Biserica actuală a Schitului Iezer a fost terminată după moartea lui Mircea Ciobanu, însă schitul nu a fost lăsat de izbelişte de domnitorii ce l-au urmat pe tron. Unul dintre cei mai importanţi voievozi români care s-au îngrijit de el a fost Mihai Viteazul.
Există chiar o legendă legată de relaţia pe care a avut-o domnitorul cu lăcaşul, legenda care spune că acesta şi-ar fi lăsat întreaga avere la Iezer înainte să lupte pe Câmpia Turzii, unde a şi murit. Astfel, duşmanii străini au devastat lăcaşul, au furat averea şi au omorât şi câteva sute de călugări.
Anii au trecut, iar Schitul Iezer a fost lăsat în paragină. Însă viaţa duhovnicească a fost readusă la viaţă odată cu sosirea Cuviosului Antonie de la Iezer. Acesta şi-a folosit aproape toată averea pentru a reface lăcaşul, iar lucrările au durat 12 ani, între 1693 şi 1705.
După ce a desăvârşit lucrările, Cuviosul s-a retras în singurătate, într-o chilie de lângă lăcaş, unde a stat până la sfârşitul vieţii. Chilia sa este foarte vizitată de credincioşii care vin la schit, iar în anul 1996 Cuviosul a fost canonizat, fiind prăznuit pe 23 noiembrie.
A urmat o perioadă prosperă, Schitul Iezer fiind scutit de acţiunile Imperiului Habsburgic, pentru că era un schit independent. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, schitul a fost vizitat de Alexandru Odobescu, cel care a scris nenumărate informaţii despre lăcaş.
Vizita sa a fost făcută la îndemnul Ministerului Cultelor şi Instrucţiei Publice, scriitorul având sarcina de a inventaria obiectele de patrimoniu. Odobescu a fost însoţit de pictorul Trenk, care a realizat câteva picturi ale schitului, acestea aflându-se astăzi la Muzeul de Artă al României.
Schitul Iezer a fost afectat atât de legea secularizării averilor mănăstireşti, care a lăsat-o fără toate bunurile, dar şi de regimul comunist. Aceste măsuri, dar şi timpul nemilos au dus la ruinarea lăcaşului.
Deşi au fost realizate câteva lucrări de restaurare, ele nu au fost ample, ci cât să nu se prăbuşească totul. O mongrafie a judeţului Vâlcea menţionează că, la începutul secolului al XIX-lea, biserica nu mai avea nici clopote, iar obiectele liturgice erau puţine şi deteriorate.
Deşi decretul din 1959 a închis cele mai multe mănăstiri şi schituri, viaţa monahală de la Iezer nu a fost întreruptă niciodată. La schit au rămas măicuţele bătrâne, care nu au vrut în ruptul capului să plece din casa lor. Eforturile lor au fost răsplătite după 1989, când au început să vină măicuţe tinere, iar obştea monahală a început să reînflorească.
Astăzi, cele 26 de măicuţe îşi împart timpul între rugăciune şi activităţi gospodăreşti, dar şi lucrând în atelierul de pictură. Între timp, au reuşit să ridice o nouă biserică-paraclis, dar şi să refacă chilia în care a stat Cuviosul Antonie.
Chair dacă a trecut prin multe evenimente neplăcute, unele dintre ele lăsându-l fără obiectele de seamă, Schitul Iezer dispune de o colecţie de patrimoniu deosebită. Poate cele mai importante, sunt moaştele Cuviosului Antonie, despre care se spune că săvârşesc minuni.
De asemenea, lăcaşul are o mică colecţie de manuscrise şi volume religioase, iar cele trei pisanii sunt considerate şi ele parte din tezaur, mai ales că nu este un lucru obişnuit să întâlneşti atâtea pisanii la o biserică.
Biserica Schitului iezer poartă hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” şi are planul în formă de navă. Nu are pridvor, iar catapeteasma este realizată din zid.
Picturile interioare au fost realizate de ieromonahul Nicolae, undeva în prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Au fost executate în frescă şi au reuşit să se conserve destul de bine de-a lungul anilor, având în vedere prin câte obstacole a trecut lăcaşul.
Comunitatea monahală de la Schitul Iezer este cunoscută pentru ospitalitatea și profunda spiritualitate, găzduind numeroși pelerini care vin să se roage și să găsească liniște. Aici, tradițiile monastice sunt păstrate cu sfințenie, fiecare slujbă și ritual fiind o fereastră spre trecutul religios al regiunii.
Pe lângă valoarea sa spirituală, Schitul Iezer este și un punct de plecare pentru explorarea „Ținutului Sfânt al Mănăstirilor”. Multe dintre mănăstirile și schiturile din apropiere sunt accesibile pe jos sau cu mașina, oferind o continuare naturală a vizitei pentru cei interesați să descopere mai mult din frumusețea și spiritualitatea zonei Vâlcii.
