Sentimentul naţional mai există în România anului 2021?

Sentimentul naţional, în sensul conştientizării apartenenţei la un popor, la un spaţiu geografic, la tradiţii, la o limbă, la o istorie şi la o cultură comună, a devenit, probabil, pentru mulţi, un concept desuet, inutil, lipsit de consistenţă şi semnificaţie.

Ziua Naţională a României, care marchează un act de conştiinţă naţională şi de voinţă politică, înfăptuit la 1 Decembrie 1918, ar trebui să fie un prilej de a afirma cu şi mai multă convingere valoarea noastră ca popor şi de a găsi răspunsuri la întrebarea: “Ce înseamnă a fi român?”.

Constatăm însă că, de la an la an, această zi ne găseşte tot mai “obosiţi” de realitatea în care trăim, nemulţumiţi sau, mai degrabă, resemnaţi în fata neputinţelor noastre individuale şi colective, scindaţi, dezbinaţi, în derivă, mai ales acum, în contextul unor crize multiple (sanitare, economice, politice etc.).

Puţinele ceremonii, discursuri şi manifestări oficiale, menite să celebreze ziua Marii Unirii, sunt marcate de festivismul rece, de circumstanţă, ceva ce “trebuie” făcut, în virtutea “uzanţelor”, fără nimic din starea de spirit a românilor care s-au adunat la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, consemnată în documentele vremii, pentru ca nimeni să nu uite că unirea nu ar fi fost posibilă fără excepţionala determinare a fiecărui român şi fără prestanţa şi responsabilitatea asumată a unor personalităţi care au contribuit la istoria şi destinul acestei ţări.

Pe de altă parte, tinerii nu înţeleg (pentru că aproape nimeni nu se mai străduieşte să-i înveţe) de ce este important sentimentul naţional, de ce nu ar trebui să lipsească, din profilul spiritual individual, sentimentul de apartenenţă la o un popor, la o cultură din care fiecare purtăm câte ceva, fie chiar şi numai în partea subconştientă fiinţei noastre.

Sentimentul naţional – câteva repere

Se spune că sentimentul naţional tinde să devină mai puternic atunci când ţara căreia îi aparţii se află în situaţii complicate, atunci când “în jurul vreunei idei dragi se înnoadă vrăjmăşie şi gând pieziş, iar oamenii simt că trebuie să apere ceea ce îndrăgesc nu numai cu puterile trupului lor, ci şi cu convingerea minţii şi, apărându-le, ideile se luminează şi mai bine, nu numai pentru iubitori, ci şi pentru vrăjmaşii lor”. (Petru Comarnescu)

Şi, în îndelungata şi dramatica existenţă a poporului român, nu au lipsit “vrăjmăşiile”, dar ceea ce i-a făcut pe români să reziste a fost, poate, tocmai sentimentul naţional, acel “ceva” al sufletului şi spiritului său, dificil de prins într-o definiţie, la care au făcut trimitere întotdeauna personalităţile marcante ale culturii noastre, istorici, oameni politici, scriitori din vremuri mai glorioase decât cele pe care le trăim în prezent.

Filosoful Constantin Noica, cel pentru care “modelul românesc al fiinţei” trebuie căutat în “Luceafărul” eminescian şi în basmul “Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, spunea şi el că “Neamului românesc i se întâmplă şi lui multe, se frământă ceva în marginea lui, în inima lui, peste trupul lui chiar – dar el rămâne neschimbat. «Trece şi asta» e una dintre cele mai curente vorbe româneşti. Neamul nostru rămâne pentru că şi el participă, în felul lui, la eternitatea fiinţei”.

Cuvinte memorabile despre sentimentul naţional

Nicolae Iorga, istoric, prim-ministru, profesor universitar, academician, asasinat de un comando legionar, şi de la a cărui naştere s-au împlinit, anul acesta, 150 de ani, era convins că sentimentul naţional trebuie să se sprijine pe respectul pentru limba, istoria şi tradiţiile poporului şi că “Mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea națională”.

“Poporul, domnilor – susţinea Nicolae Iorga – se împarte firește în clase, clasele se împart în indivizi, interesele indivizilor nu se împacă între ele și interesele claselor, de multe ori, se dușmănesc; însă, mai presus de interesele indivizilor, mai presus de interesele claselor, trebuie să se ridice solidaritatea națională, sentimentul de unitate trebuie să îmbrățișeze o societate de la un capăt la altul. Acest sentiment asigură menținerea unui popor, acest sentiment asigură afirmarea unui popor și-i dă biruința în toate împrejurările”.

Filosoful Constantin Rădulescu-Motru, cel care a fost preşedintele Academiei Române, intre 1938-1941, era convins că: “Unul este sufletul poporului românesc în manifestările sale curat psihologice şi altul este sufletul poporului românesc în realizarea vocaţiei sale. Vocaţia românilor începe acolo unde sfârşeşte psihologia românilor” (în lucrarea “Vocaţia, factor hotărâtor în cultura popoarelor”).

Mihai Ralea despre “românism”

Mihai Ralea, filosof, diplomat şi sociolog, în cartea “Fenomenul românesc”, sublinia că “Românismul, adică ceea ce e particular, unic românesc, nu e făcut, nu e închegat încă, ci, cu o formulă bergsoniană, e pe cale de a se face. E încă în acea devenire care se dibuieşte, se caută pe sine” şi că ceea ce, în general, numim “adaptibilitate” este ö sabie cu două tăişuri”, pentru că, la noi, poate însemna “evoluţie, inteligenţă, fineţe, supleţe, progres, după cum poate însemna laşitate, duplicitate, şiretenie, superficialitate”.

I.C. Brătianu, remarcarbil om politic, cu rol major în înfăptuirea Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, adresându-se celor care aveau datoria de a conduce destinele ţării spunea: “Sunteţi, domnilor, reprezentanţii unui popor care este mândru şi poate fi mândru de trecutul său şi care trebuie să aibă mare încredere în viitorul său. Nu scădeţi rolul pe care el trebuie să-l aibă în lume; fiţi cât de modeşti pentru persoana dumneavoastră, nu fiţi modeşti pentru poporul pe care îl reprezentaţi”.

Regina Maria despre “România întregită”

De la Regina Maria, una dintre personalităţile politice responsabile şi cu vocaţie, cu un rol esenţial în realizarea idealului Marii Uniri, ne-a rămas una dintre cele mai frumoase exprimări ale sentimentului naţional: “Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută”.

Sentimentul naţional mai există în România anului 2021?

La acest început de mileniu, în condiţiile în care tendinţa de globalizare este din ce în ce mai accentuată, răspunsul la întrebări de felul: “Cine suntem?”, “Ce înseamnă sentimentul naţional”? este esenţial pentru existenţa noastră ca popor cu identitate şi pentru viitor.

Sentimentul naţional ne-a făcut să supravieţuim unor momente complicate din istoria noastră. Acum, la peste trei decenii de la revoluţia din 1989, când solidaritatea excepţională a românilor, la acel moment, a făcut să se nască o nouă viaţă naţională, post-dictatură, deschizând drumul spre libertate, nu avem “dreptul” să abandonăm, să devenim vulnerabili din ignoranţă, din diletantism, din ipocrizie, din ură, din interes, din indiferenţă, din neştiinţă sau iresponsabilitate.

Poate că ne lipsesc acum liderii vizionari, personalităţile dedicate binelui poporului, care să creadă în adevăratele valori, poate că “formele fără fond” sunt încă “viţiul fundamental al societăţii româneşti”, poate imităm prea mult şi inutil, poate nu mai ştim care sunt virtuţile adevărului, poate am înlocuit munca şi educaţia cu “negustoria de vorbe”, cum spunea Eminescu, dar ne putem întreba, măcar de Ziua Marii Uniri, “Ce înseamnă a fi român?”, “Sentimentul naţional mai există în România anului 2021?”

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 este un moment fundamental al devenirii noastre ca ţară, iar sensul “devenirii” îl hotărâm, în fiecare zi, noi, ca popor, dar şi ca individualităţi, prin ceea ce adăugăm, în rău sau în bine.