Sfârşitul sărbătorilor de iarnă este marcat, în tradiţia românească, de Bobotează si de Sfântul Ioan şi de o serie de obiceiuri, tradiţii şi ritualuri menite să pună timpul nou, al anului care tocmai a început, sub semnul purificării şi al regenerării fizice şi spirituale, al belşugului şi al gesturilor protectoare în faţa răului.

Sfârşitul sărbătorilor de iarnă – Boboteaza sau Epifania

Boboteaza sau Epifania
Boboteaza sau Epifania

Boboteaza sau Epifania / Teofania (6 ianuarie) este una dintre cele mai mari sărbători creştine, amintind de Botezul lui Iisus Hristos în apele Iordanului, cu peste 2000 de ani în urmă, Scripturile menţionându-l pe Ioan Botezătorul, vestitorul şi botezătorul lui Iisus Hristos, ca pe cel spre care s-a îndreptat Iisus spre a împlini planul divin.

Termenul Epifanie se foloseşte deopotrivă în Biserica Occidentală şi în cea Răsăriteană, pentru a denumi această sărbătoare a Bobotezei şi este un cuvânt de origine greacă, însemnând “manifestare a sacrului în profan” (gr. “epiphaneia” este o substantivizare a adjectivului “epiphanes”, format din “epi” – “pe” şi “phainein” – “a străluci”, derivat, la rândul său, din verbul “phaino” – a se arăta, a se manifesta). În mod similar, termenul echivalent – Teofanie – are ca etimon tot un cuvânt grecesc – “theophaneia” – “apariţie a divinităţii”, manifestare în formă personală, materială sau impersonală.

“Boboteaza” este un cuvânt autohton, a cărui etimologie este incertă. Unii lingvişti consideră că provine din slavonescul “Bogojavlenije”/ “Bogoiavlenie” – ”Bogu” (Dumnezeu) şi “javlenije” (botează). Alţii cred că este o structură lingvistică – “apă-botează” – a cărei pronunţie, în limbajul popular, a dus la “Pabotează” (prin dispariţia vocalei initile, “a”) sau “Pobotează”, apoi “Bobotează”.

Agheasma Mare şi valenţele simbolice ale apei sfinţite

Epifanie, Boboteaza
Epifanie, Boboteaza

Cei care au participat, de-a lungul timpului, la ceremonia care are loc pe malul râului Iordan, în Israel, în fiecare an, de Bobotează, la data de 19 ianuarie (decalajul de zile, faţă de 6 ianuarie, la noi, fiind dat de diferenţa dintre calendarul iulian şi cel gregorian), au mărturisit, fără excepţie, că, într-o astfel de zi, râul îşi întoarce cursul, pentru scurt timp, dinspre Marea Moartă spre Marea Galileii, după ce, ritualic, Patriarhul Ierusalimului aruncă în apă trei cruci.

Nicio explicaţie ştiinţifică nu a fost găsită, până astăzi, pentru acest fapt, iar în plan simbolic, o astfel manifestare a apelor este interpretată ca semn al puterii Mântuitorului de a întoarce lumea de la moarte la viaţă.

Nu întâmplător, la sfârşitul sărbătorilor de iarnă, cel mai important ritual legat de Bobotează este sfinţirea apei (Agheasma Mare), o recunoaştere implicită a “apei” ca principiu vital, sursă a tuturor potenţialităţilor, o “reîmprospătare” ritualică a lumii, o reiterare a timpurilor de Început, când “Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apelor”.

În mitologia tuturor popoarelor, inclusiv în tradiţiile creştine, apa este un dar al cerului, înseamnă nu doar o întoarcere la origine, dar conţine şi toate semnele unei dezvoltări viitoare, este purtătoarea forţei vieţii şi purităţii, atât în plan spiritual, cât şi fizic, simbol al regenerării, fertilităţii, înţelepciunii, harului şi virtuţii, al puterilor nedesluşite ale sufletului. Apa este manifestarea transcendenţei şi de aceea trebuie considerată ca fiind o hierofanie.

Tertulian, unul dintre primii scriitori creştini, din secolul al II-lea, arată că “Spiritul divin alege apa, dintre celelalte elemente şi o preferă, pentru că este materia perfectă, fecundă şi simplă, total transparentă, cu virtuţi purificatoare”. Acesta este şi sensul conferit “apei Botezului”, care îngăduie abandonarea “omului de dinainte”, alungarea răului şi renaşterea cu o nouă înţelepciune şi o nouă dimensiune spirituală.

Sfârşitul sărbătorilor de iarnă – Chiraleisa, un obicei foarte vechi, cu funcţie purificatoare

Sfârşitul sărbătorilor de iarnă, Chiraleisa
Sfârşitul sărbătorilor de iarnă, Chiraleisa

De sfârşitul sărbătorilor de iarnă se leagă, în mentalul colectiv, şi unul dintre cele mai vechi obiceiuri cu funcţie purificatoare – Chiraleisa – prezent, în timpurile vechi, în diverse părţi ale ţării, dar mai ales în Moldova, Bucovina, Maramureş si Tara Crisurilor, conservat sporadic şi astăzi.

Una dintre cele mai vechi referiri, în scris, la acest obicei ritualic de la sfârşitul sărbătorilor de iarnă şi de început de an, se găseşte în “Descriptio Moldaviae” (“Descrierea Moldovei”), de Dimitrie Cantemir, în secolul al XVIII-lea. Cantemir relatează cum, de Bobotează, exista obiceiul ca cete de copii sau chiar oameni mai în vârstă să-l însoţească pe preot, în Ajunul Bobotezei, atunci când acesta, ca şi acum, mergea din casă în casă, pentru a stropi cu agheasmă pe credincioşi, dar şi casele şi gospodăria, copiii sunând din clopoţei şi strigând: “Chiraleisa”(sau “Tiralexa”), adică “Doamne miluieşte”, cu scopul de a alunga relele şi nenorocirile care s-ar fi putut abate asupra satului şi oamenilor.

Citește și:  Mihail şi Gavriil - originea şi semnificaţia numelor

Interesantă este etimologia acestui cuvânt – “Chiraleisa”– o adaptare, în limbaj popular, a expresiei greceşti “Kyrie eleison” (“Domnul fie lăudat” sau “Doamne miluieşte”), rămasă în limba noastră de pe vremea când preoţii o foloseau în biserică, la inceputul slujbelor, începând, aproximativ, cu secolul al VI-lea. Şi astăzi, misele catolice (cântări din cadrul Liturghiei) încep cu “Kyrie eleison”.

S-au păstrat, în folclorul românesc, şi unele colinde asociate cu Chiraleisa, ale căror versuri amintesc de obiceiuri precreştine, legate de începutul unui nou ciclu agrar: “Tiralexa (Chiraleisa), Doamne,/ Grâu de primăvară / şi-n pod şi-n cămară / şi pe prispă-afară./ Noi strigăm pă sub butuci / Să ne daţi vreo două nuci;/ Noi strigăm pă sub podele/ Să ne daţi vreo două mere/ Câţi cărbuni în vatră/ Atâţia peţitori la fată;/ Câte pene pe cocos/ Atâţia copii frumoşi” (DEX).

Iordănitul şi Tontoroiul femeilor

Cumetria sau Tontoroiul femeilor
Cumetria sau Tontoroiul femeilor

Iordănitul este un alt obicei care marchează sfârşitul sărbătorilor de iarnă, fiind legat de ajunul Sfântului Ioan (seara de Bobotează), când cete de tineri umblă din casă în casă cântând Iordanul ( o cântare de laudă, care se intonează şi în Biserică – “În Iordan botezându-Te, Tu, Doamne,/ închinarea Treimii s-a arătat,/ că glasul părintelui a mărturisit Ţie,/ Fiu iubit pre Tine numindu-Te/ Si Duhul, în chip de porumb,/ a adeverit întărirea Cuvântului/ Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule,/ şi lumea ai luminat, mărire Ţie”).

Conducătorul cetei trebuie să ia de la preot o căldăruşă de agheasmă şi un buchet de busuioc, pentru a-i stropi pe cei colindaţi sau pe cei întâlniţi în cale, după ce sunt ridicaţi de trei ori pe braţe, urându-le să fie sănătoşi şi să se bucure de un an nou bun. Este un obicei care, prin succesiunea gesturilor şi prin cuvinte, aminteşte, de asemenea, de Botezul Domnului.

Tontoroiul femeilor” (denumire cu o conotaţie uşor peiorativă) sau “Cumetria femeilor” este un obicei legat de noaptea dintre Bobotează şi Sfântul Ioan. În timpurile mai vechi, se obişnuia ca tinerele căsătorite să se strângă pe la casele celor căsătorite mai demult, aducând cu ele bucate, să petreacă, în absenţa bărbaţilor, un mod de integrare în comunitate şi un fel de afirmare a ideii că “femeia este la fel de mare sau chiar mai mare decât bărbatul”, pentru că ea dă naştere pruncilor, iar Sfântul Ioan este şi patronul acestora.

Specialistii in folclor consideră că “Tontoroiul femeilor” (obicei încă viu în unele regiuni din Oltenia) este o reminiscenţă a ceremoniilor precreştine dedicate zeului grec Dionysos, cunoscute şi în zona Pontului Euxin, menite să marcheze sfârşitul sărbătorilor de iarnă şi începutul unui nou ciclu al naturii.

Sfârşitul sărbătorilor de iarnă – Sfântul Ioan Botezătorul

Sfantul Ioan Botezatorul
Sfantul Ioan Botezatorul

Sfântul Ioan (7 ianuarie) înseamnă sfârşitul sărbătorilor de iarnă, iar după această dată oamenii reiau rosturile obişnuite ale vieţii. În calendarul creştin-ortodox, Sfântul Ioan Botezătorul este cinstit ca “cel mai mare dintre sfinţi”, este cel care a întors oamenii spre înţelepciune şi credinţă.

Originea numelui Ioan se află în ebraicul “Iehohanan” sau ”Iohanan”, alcătuit din “Io” (“Iehova” – Dumnezeu), şi “hanan” (“a fi în graţia cuiva”). Aşadar, Ioan înseamnă “binecuvântat de Dumnezeu”, “in graţia lui Dumnezeu”.

Peste două milioane de români poartă numele Ioan sau un derivat al acestuia (peste 140 000 de bărbaţi şi în jur de 500 000 de femei). Este, de asemenea (cu variantele specifice diverselor limbi), unul dintre cele mai răspândite nume de pe glob.

De perioada aceasta de debut de ianuarie, însemnând sfârşitul sărbătorilor de iarnă, se leagă şi alte tradiţii şi obiceiuri – post negru înainte de Bobotează, pentru ca omul să fie ferit de boli şi necazuri, să se bucure cu sufletul curat de momentul când “Cerurile se deschid”, de Bobotează, sfinţirea cu agheasmă a apelor, locurilor, animalelor, pentru alungarea duhurilor rele, pregătirea unor mese bogate, cu 12 feluri de mâncare, ca să fie belşug în noul an etc.

Sfârşitul sărbătorilor de iarnă, cu toate obiceiurile şi tradiţiile mai estompate astăzi, dar nu dispărute, este un timp ceremonial, un arhetip dens în simboluri, un prilej de redescoperire a unor sensuri mai profunde şi mai personale ale existenţei, fiecare având libertatea de a alege felul în care se raportează la aceste repere vechi de mii de ani.

 

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.