Desi, la scara istoriei, statiile spatiale sunt cuceriri relativ recente ale stiintei si tehnologiei, si ele pot deveni legende. Statia spatiala Mir (“Pace”) este una dintre acestea. Lansata la 19 februarie 1986, de catre URSS, misiunea ei s-a incheiat la 23 martie 2001, cand prabusirea controlata, in Oceanul Pacific, aproape de Insulele Fidji, a fost urmarita, prin intermediul mass-mediei, in intreaga lume, demonstrand ca oamenii sunt sensibili la evenimentele care marcheaza existenta noastra pe aceasta planeta si in Univers. Diverse parti componente ale statiei spatiale Mir au fost asamblate pe orbita, intre 1986 – 1996, fiind prima naveta cu o structura modulara, cu o greutate superioara oricarui alt satelit artificial de pana la acea data si cea mai mare dintre cele plasate pe orbita Pamantului, recordul actual fiind detinut de Statia Spatiala Internationala (ISS).
Mir cantarea 100 de tone (cam cat sase autobuze), iar in interior semana cu un labirint de tevi, cabluri si instrumente stiintifice, alaturi de care se aflau obiecte familiare vietii cotidiene – fotografii, carti, desene, o chitara etc. Putea sa gazduiasca, pe perioade limitate, trei – sase persoane, fiind locuita, de altfel, fara intrerupere, pana in august 1999. Imponderabilitatea de la bordul navei a permis realizarea unor experimente medicale, farmaceutice si tehnice, care includeau, de exemplu, producerea de cristale semiconductoare, magneti foarte puternici, ochelari perfecti, medicamente, precum insulina etc. Sederea de un an intreg, in statie, intre 1987-1988, a cosmonautilor Vladimir Titov si Musa Manarov a constituit un record, doborat, in 1995, de Valeri Poliakov, care a petrecut in spatiu 438 de zile.
La sfarsitul anului 1999, statia spatiala Mir parea invechita, iar costurile de intretinere de peste 250 milioane de dolari nu mai puteau fi sustinute de autoritatea spatiala rusa. In iunie, anul 2000, ultimii doi cosmonauti rusi parasesc naveta, dar Mir continua sa orbiteze la o altitudine de 350 de kilometri. Prabusirea asistata nu mai parea posibila, pentru ca, in decembrie, anul anterior, se intrerupsese orice contact cu statia. Timp de 24 de ore, specialistii de la centrul de control au crezut ca au pierdut-o definitiv. Nu s-a intamplat asa, legatura a fost restabilita, dar situatia creata a fost un argument in plus ca viata statiei Mir se incheiase. Desi dezintegrarea ei in atmosfera fusese programata pentru data de 6 martie 2001, operatiunea a mai avut nevoie de inca o amanare, pana pe 23 martie.
In ziua respectiva, centrul de control al zborurilor spatiale ruse (Tsoup), din Korolevo, in apropierea Moscovei, a anuntat ca “Mir si-a incheiat misiunea, la ora 5 si 59 de minute”, adaugand ca fragmentele ei continua sa arda in atmosfera si vor cadea in Pacific, pe o suprafata de 1500 kilometri patrati, timp de aproximativ 45 de minute, in jurul orei sase si jumatate. Bucati din statie cantareau chiar si 600- 700 de kilograme si ajungeau la suprafata Terrei cu o viteza capabila sa strapunga un zid de beton de doi metri grosime. Mir, mandria cercetarilor spatiale ruse, a carei valoare este estimata, astazi, la circa 1,5 miliarde dolari, ajunsese la capatul calatoriei.
Japonia si Noua Zeelanda nu si-au ascuns nelinistea in legatura cu aceasta operatiune, desi specialistii asigurasera ca nu exista niciun pericol. Japonezii au fost sfatuiti de autoritati sa ramana acasa, pana se incheie operatiunea, iar in Noua Zeelanda cinci zboruri internationale care traversau, in mod obisnuit Pacificul, au fost anulate, din motive de precautie. Vapoarele nu au mai circulat in zona respectiva, intre Noua Zeelanda si Chile.
De la centrul de control de la sol au fost pornite motoarele vasului cargo Progress, conectat la Mir, si cand a fost apasat butonul care declansa dezintegrarea, naveta se afla in dreptul oceanului Indian, traiectoria ei fiind controlata perment pe calculator. Motoarele vasului cargo au functionat 21 de minute, conform programului, fiind repornite 90 de minute mai tarziu, cand Mir se afla deasupra Africii orientale, dupa care s-a declansat ultima etapa. Primele fragmente arzand au fost zarite de pe Insula Fidgi.
Un pilot de la liniile aeriene Sunflower Air, care zbura la o inaltime de 8000 de picioare, deasupra orasului Nadi, din Fidji, a vazut tot spectacolul – bucati foarte stralucitoare, cu o coada lunga de fum, care au ramas in atmosfera timp de cateva minute. Un risc major ar fi putut interveni daca forta motoarelor cargo, dirijate de la centru, ar fi fost mai mica decat cea calculata, ceea ce ar fi impins zona de dezintegrare mai departe decat cea fixata, spre America de Sud. Desi operatiunea a fost tot timpul sub control, fara ezitari, rusii isi luasera totusi masuri de precautie, incheind un contract de asigurare, in valoare de 200 milioane de dolari, in cazul unui esec. Numai pestii si balenele din adancuri nu au fost avertizate.
Urmasa statiei spatiale Mir este ISS (International Space Station), a carei realizare a inceput in 1998 si ar trebui sa se finalizeze in 2012, prin colaborarea dintre NASA, Agentia Spatiala Rusa (FKA) si agentiile spatiale europene, japoneze si canadiene. ISS va fi operationala, conform programului, pana in 2028. Este plasata in orbita joasa (350-400 kilometri), se deplaseaza cu 27 700 kilometri/ora, facand ocolul Pamantului de 15 ori, in 24 de ore, si este ocupata, in permanenta, de un echipaj international, format din sase persoane, care realizeaza cercetari stiintifice, in mediul cosmic, in special in domeniul biologiei – adaptarea omului la absenta gravitatiei – dar si in astronomie, stiinta materialelor etc. Aceasta statie spatiala, cea mai mare, la ora actuala, are 110 metri lungime, 74 de metri latime si 30 metri inaltime, cantarind peste 400 de tone.
Multi contesta misiunea ISS, reprosand costurile extraordinar de ridicate (peste 100 miliarde de dolari), altii apreciaza cercetarile facute si chiar si importanta unei prezente permanente, reale si simbolice, a omului, in spatiu.
