Priveşte departe, scrutând zările. Aşteaptă şi tace. Nu ştii ce aşteaptă, nu ştii de ce tace. Uitându-te în ochii-i aţintiţi undeva dincolo de linia orizontului ai spune că păzeşte praguri. Sau rosturi. Colos cu trup de piatră, rocă dură, modelată de trecerea vremii, în chip de om. E Sfinxul cel cu cuşmă de dac, ce trancede timpuri, ere şi vieţi, până dincolo de toate!
Nu mai ştiu câţi ani aveam când am aflat prima oară că, undeva în munţi, pe un platou deschis şi, totuşi, departe de ochii celor ce iscodcesc se află un chip de piatră. Defapt, nici nu contează câţi ani aveam ci, mai degrabă, în povestea asta contează câtă vreme mi-am dorit să ajung să stau în faţa lui.
Auzisem tot felul de poveşti, despre un păstor care iubea atât de tare muntele încât toate zilele, din primăvară şi până toamna târziu, păştea oile pe aceste meleaguri. În lungile momente în care îşi pierdea ochii în zare, simţindu-se una cu natura, îşi dorea să rămână pentru veşnicie acolo, în vârful muntelui, deasupra văilor şi peste hornurile caselor. Zamolxe, daimonul dacilor, văzându-i dragostea pentru natură i se arătă într-o zi, întrebându-l ce-şi doreşte mai mult pe lumea asta. Păstorul nostru era deja bărbat în toată firea de acum însă, privirea îi rămăsese la fel de ageră ca în tinereţe. De trei ori l-ar fi întrebat Zamolxe dacă nu vrea ca, măcar spre bătrâneţe să se retragă mai spre vale, în satele oamenilor şi să-şi petreacă zilele în traiul liniştit al dacilor. Dar păstorul nostru nici nu a vrut să audă, cu atât mai mult să dea muntele lui drag, pe traiul oamenilor din văi. Ba, mai mult, i-ar fi spus lui Zamolxe că şi-ar dori să păzească hotarele Daciei, întru veşnicie. Ascultându-i ruga, Zamolxe i-ar fi transformat trupul în stană de piatră, lădându-l pe păstor să privească în zare, către eternitate. Numai ochii acestuia nu s-au stins niciodată şi, legenda spune că, la vreme de necaz, ochii Sfinxului se aprind, luminând la fel de tare ca, în momentul în care, un om cu sufletul cu adevărat curat se află în faţa lui, cerând povaţă.
O altă legendă spune că pe acest bărbat îl însoţea mereu un lup, iar când a ajuns la bătrâneţe, Zamolxe i-ar fi propus să se tragă la vale, după ce o viaţă întreagă slujise muntele cu sfinţenie, împreună cu lupul lui. De multe ori, bărbatul acesta anunţase primejdiile care ameninţau hotarele Daciei. Haitele de lupi de pe tot cuprinsul ţării urlau atât de tare, anunţându-l pe lupul bărbatului despre cotropitori. Însă acesta i-ar fi spus lui Zamolxe că, de s-ar putea ar vrea să rămână veşnic de pază graniţelor pământului său. Zamolxe l-a transformat astfel într-un chip de piatră, iar în nopţile cu lună plină, oamenii spun că, de nicăieri, un lup alb vine şi priveşte ore în şir în ochii chipului de piatră, de parcă ar sta de vorbă cu el.
Oricare ar fi adevărul eu am ajuns după ani buni să stau în faţa colosului de rocă dură. Era început de august şi vremea era perfectă pentru o incursiune pe platoul Bucegilor. Şi, cum orice iniţiat are străji vigilente prin preajmă, întâi m-au întâmpinat reunumitele Babe, nişte formaţiuni de piatră, vechi decând lumea, înţepenite într-un picior, pe post de altare sau adevărate mese pentru uriaşii de odinioară.
La o primă vedere ai spune că-s paşnice şi încremenite în timp, ca nişte ciuperci imense ce s-au stafidit şi au uitat să-şi mai plece capetele spre pământ. Dar le-am analizat mai îndeaproape. Sunt vechi străjeri, probabil de pe vremea în care şi femeile luptau, cot la cot cu bărbaţii, la fel de neînfricate şi puternice. Acestea parcă, ar fi obosit să mai lupte, deşi privirea lor a rămas şi astăzi la fel de necruţăroare, privind încruntate către oricine încearcă să ajungă aici, cu gânduri necurate.
La numai câţiva paşi depărtare, alte formaţiuni magmatice se odihnesc în urma chinului înflăcărat prin care au trecut acum mii de ani. Bucăţi de piatră, în forme ciudate răsuflă uşurate că nu se mai perpelesc la focul magmei care împroşcase în urmă cu milenii, toată această zonă. Nu ştii cu ce să le asemeni. Poate doar cu nişte caiere de lână, întoarse pe fuior, de o mână nevăzută. Toate tac. Toate se odihnesc parcă, după o mare şi obositoare goană. Şi aici, pe platoul Bucegilor şi-au găsit în final, respiroul.
Drumul te poartă singur până la chipul cel de piatră al Sfinxului. E o potecă îngustă, golaşă, săpată de paşii care, odinioară îl duceau pe păstorul nostru, către dincolo de zări. Și chiar dacă la un moment dat crezi că toate ți se ascund privirii, pe nepusă masă constați că mergi paralel cu chipul cel de-o vârstă cu vremea. Din profil nu ai spune că este altceva decât un bloc imens de rocă dură, mai ales după ce jumătate din chip aproape s-a dărâmat din cauza intemperiilor și a turiștilor care se urcau pe el.
Însă frumusețea Sfinxului a rămas aceeași. Neclintirea, la fel. Doar misterul este cel care este sporit de la an la an, de cei care văd colosul și se minunează în fața măreției lui. Privește tăcut către zare, parcă așteptând cumva un semn. Turiștii spun că, odată ajunși aici, o liniște ciudată li se așterne în suflete. Nu știu dacă Sfinxul le-a vorbit vreodată în cuvinte pe care urechile lor să le și audă. Poate folosește o limbă pe care numai sufletele o înțeleg. Îndiferent cum ar fi, Sfinx-ul din Bucegi este, într-adevăr una din atracțiile majore ale acestei țări.
Probabil că te aștepți să citești aici despre mistere și lucruri inexplicabile. Nu vei găsi așa ceva, pentru că singurul mister pe care eu însămi l-am trăit când am ajuns pe Platoul Bucegilor față în față cu Sfinxul a fost acela al unei libertăți totale. Mie nu mi-a povestit nimic. Nici nu i-au scăpărat ochii, atunci când ne-am întâlnit. Doar i-am urmat privirea, până dincolo de vale, peste cărările ce șerpuiau către depărtări, încercând să găsesc un hotar. Și atunci am înțeles, cred eu, către ce privește de atâta amar de vreme. E aceeași privire ca cea a Gânditorului de la Hamangia, cu capul sprojinit între palme. Privește undeva, dincolo de el, pentru ca privirea interioară să-i fie cât mai în adânc. Este, dacă vrei, un fel de diversiune, pentru toți aceia care nu înțeleg căutarea decât ca un proces exterior. Aici, în creierii Bucegilor însă, lecția pe care ți-o dă Sfinxul este cea a introspecției, cu privirea mereu țintă către depărtări, dar cu gândul către Sine.
Nu știu să îți spun ce alte mistere se învârt aici. Unii vorbesc despre vortexuri temporale, alții despre farfurii zburătoare sau dispariții misterioase. Eu n-am văzut așa ceva aici. Am văzut doar un chip de piatră, cu fața spartă și mult prea obosită de răutatea acestei lumi, păzit cu strășnicie de un grup de Babe încruntate, un chip care știe să își păstreze neclintirea de mii de ani și care a ajuns până la noi, să ne spună o poveste cu tâlc. Nici când se va întâmpla asta și cine anume va reuși să-l asculte nu știu să îți spun. Poate Sfinxul din Bucegi este chiar păstorul de care îți povesteam. Poate este doar un chip de rocă dură, săpat de-a lungul timpului de vânturile turbate. Sau poate este mai mult de atât. Dar asta, nu-ți rămâne decât să o descoperi singur, într-o noapte târzie, privind țintă, drept în ochii lui!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
