Şi tu, Brutus? – sensul şi originea expresiei

Şi tu, Brutus? (în latină, “Et tu, Brute?”) este o expresie celebră, atribuită unei personalităţi marcante din antichitatea romană – Gaius Iulius Caesar (Iulius Cezar) – şi devenită foarte cunoscută prin tragedia cu acelaşi titlu (“Iulius Caesar”), a lui William Shakespeare, tragedie care prezintă împrejurările în care a fost ucis dictatorul roman.

De-a lungul secolelor, expresia “Şi tu, Brutus?” a rămas, în conştiinţa colectivă, cu sensul de trădare neaşteptată a cuiva de către un prieten, de către un om apropiat, considerat, până la momentul trădării, ca fiind de încredere.

Cine a fost Gaius Iulius Caesar?

Gaius Iulius Caesar a fost un general, om de stat, din secolul I i.Hr., a cărui personalitate a marcat istoria Republicii Romane şi istoria universală, prin acţiunile sale şi prin implicaţiile acestor acţiuni.

În anul 60 i.Hr., în timpul Republicii Romane (Res publica romana), Iulius Caesar, împreună cu generalul Pompei şi cu Marcus Licinius Crassus, un politician vestit pentru averea sa, au format primul triumvirat, o alianţă secretă şi privată a celor trei împotriva aristocraţiei senatoriale.

După această dată, însă, lupta pentru putere, la Roma, inclusiv între cei trei, a devenit acerbă, în condiţiile unor mari tensiuni sociale şi războiului civil din perioada 10 ianuarie 49 î.Hr. – 17 martie 45 î.Hr., între forțele aristrocrate conservatoare “Optimates”, ale Republicii Romane, conduse de Senatul Roman și de Pompei şi forțele “Populares”, conduse de Iulius Caesar.

Extrem de ambiţios, Iulius Caesar s-a bazat pe curentul reformist şi popular de la Roma, pentru ascensiunea sa politică. Adorat de popor, pentru manifestările sale de generozitate, a fost numit “dictator”, cu puteri constituţionale, iniţial pentru zece ani, devenind ulterior “Dictator Perpetuus” (dictator pe viaţă).

Cine a fost Marcus Junius Brutus?

Marcus Junius Brutus a fost un senator roman, jurist şi filosof din perioada de sfârşit a Republicii Romane. În conflictele care au intervenit, în timp, intre Iulius Caesar, Pompei şi Crassus, Brutus s-a situat, la început, de partea lui Pompei şi a Senatului. A luptat, în schimb, la Pharsalus, în anul 48 i.Hr. (o luptă decisivă din timpul Războiului civil roman) de partea lui Iulius Caesar, care a şi câştigat, în fruntea forţelor populare.

Pentru acest fapt, Iulius Caesar, alegând să “uite” că Brutus a fost de partea lui Pompei, după cum consemnează Plutarh, în scrierile sale, l-a răsplătit cu averi şi funcţii, l-a numit guvernator, în Galia Cisalpină (provincie a Republicii Romane, din nordul Italiei de astăzi), l-a făcut pretor urban (magistrat roman cu înalte atribuții judiciare) şi chiar obişnuia să-l considere pe Brutus ca pe “propriul fiu“. Unii istorici explică această apreciere prin faptul că mama lui Brutus ar fi fost, în tinereţe, amanta dictatorului.

Şi tu, Brutus? – în ce împrejurări au fost rostite aceste cuvinte?

Devenit pretor, lui Brutus i s-a cerut constant, din partea oponenţilor lui Iulius Caesar, să fie “demn” de numele ce-l poartă, să rămână “republican” şi să ajute la înlăturarea “dictatorului”. Cei care doreau să-l elimine pe Caesar susţineau că trebuie să facă acest lucru pentru a salva Republica şi a-l împiedica să devină rege.

În astfel de împrejurări, Brutus a participat, alături de alţi senatori, la complotul împotriva lui Iulius Caesar, la Idele lui Marte (adică la data de 15 martie, anul 44 i.Hr.). Mai mult, Brutus a fost chiar în fruntea complotiştilor. Şi ceilalţi senatori, ca şi Brutus, se bucuraseră de favoruri din partea “dictatorului”, acest fapt neîmpiedicându-i să-şi ducă până la sfârşit planul.

În pofida avertismentelor venite din partea unui prezicător (să se ferească de Idele lui Marte) şi din partea soţiei, Iulius Caesar s-a prezentat la şedinţa Senatului, de la Idele lui Marte, a fost înconjurat de conspiratori, prăbuşindu-se sub cele 23 de lovituri de pumnal, lovitura finală venind din partea lui Brutus. Acela a fost momentul în care Caesar a încetat să mai lupte şi să se mai apere.

Iar ultimele cuvinte ale dictatorului au fost; “Şi tu, Brutus?” sau, susţin unii istorici, “Şi tu, Brutus, fiul meu?” – acest “fiul meu” exprimând, după opinia celor mai mulţi, nu atât o legătură filială, ci una emoţională.

Sfârşitul lui Brutus

Paradoxal pentru un trădător, aşa cum a fost Brutus şi cum sugerează şi cuvintele rostite de Iulius Caesar, înainte de a muri – Şi tu, Brutus? – ultimul discurs al trădătorului, în faţa trupelor sale, după ce a fost învins în confruntarea cu Marcus Antonius, care a vrut să răzbune asasinarea lui Caesar, şi înainte de a se sinucide, a fost tocmai despre trădare: “Este o mare bucurie pentru mine, în acest moment – ar fi zis Brutus – să văd că nu am fost trădat de niciunul dintre prietenii mei. Dacă aș avea plângeri de făcut, aș învinui-o doar pe zeiţa Fortuna […] Învingătorii de acum nu vor putea împiedica posteritatea să vadă în ei indivizi răi și nedrepți, care vor fi omorât oameni buni, loiali și drepți, pentru a uzurpa o putere la care nu aveau dreptul”.

Popularitatea expresiei “Şi tu, Brutus?” şi valorificarea acesteia în literatură

Dante Alighieri, cel mai mare scriitor al Evului Mediu, în capodopera sa, “Divina comedie”, este printre primii care valorifică episodul asasinării lui Iulius Caesar şi, mai ales, tema trădării, făcând aluzie şi la celebra expresie “Şi tu, Brutus?”. Coborând în Infern, însoţit de Virgilius, scriitorul ajunge în cel de-al nouălea cerc, unde sunt pedepsiţi trădătorii. Acolo, sub puterea lui Lucifer, cei pe care îi zăreşte prima dată sunt Iuda Iscarioteanul (trădătorul lui Iisus, după cum relatează textele biblice) si Brutus şi Cassius, trădătorii lui Caesar.

Mai târziu, în epoca Renaşterii, Shakespeare este cel care a consacrat definitiv expresia “Şi tu, Brutus?”, în tragedia “Iulius Caesar”. Iată un fragment dintr-o replică a lui Brutus, din piesa “Marelui Will”:

“Brutus: Dacă există vreun prieten adevărat al lui Caesar printre voi, ei bine, anunțați-l că dragostea lui Brutus pentru Caesar nu era mai puțin decât a lui. Și dacă acesta mă întreabă de ce s-a ridicat Brutus împotriva lui Caesar, iată răspunsul meu: Nu l-am iubit mai puțin pe Caesar, am iubit mai mult Roma […] Caesar m-a iubit și plâng pentru el. A avut succes, sunt încântat. Era curajos, îl onorez. Dar era ambițios și l-am ucis. Pentru prietenia lui, lacrimi. Pentru avere, o amintire fericită. Pentru valoarea sa, respect. Și pentru ambiția sa, moartea. Cine dintre voi este suficient de ticălos ca să accepte să fie sclav? Dacă există vreunul, lăsaţi-l să vorbească. Pentru că l-am jignit. Dacă există o astfel de ființă, lăsaţi-o să vorbească. Pentru că am jignit-o. Mă opresc şi aştept. Toţi: Nimeni Brutus, nimeni! Brutus: Deci nu am jignit pe nimeni”.