“Punctul culminant” al vacanţei mele în Toscana de anul trecut a fost Siena, despre care ştiam că este un orăşel medieval, plin de viaţă, că are o universitate cu mulţi studenţi străini şi… cam atât. Ca şi în alte călătorii, nu m-am preocupat cine ştie ce să mă documentez despre obiectivele de vizitat acolo, pentru că am vrut să mă las surprinsă.
De la Florenţa am luat autobuzul spre Siena, unde am ajuns pe după-amiază, când mica localitate era deja inundată de turişti entuziasmaţi, ieşiţi pe străzi pentru a admira palate măreţe sau simple case vechi. Partea medievală a Sienei stă cocoţată pe un deal înalt, aşa cum îi şade bine unei cetăţi cochete. Clădirile sunt construite în pantă, iar unele străzi au un unghi ameţitor de abrupt, astfel că, dacă mergi frecvent pe jos, îţi menţii condiţia fizică fără prea mari probleme.
Urcând pe străduţele pietruite, în căutarea hotelului unde îmi luasem cazare, am avut primul “wow!” sienez. Printre două clădiri înalte am zărit Piazza del Campo, sufletul Sienei, cu al său turn înalt, care străpunge cerul ca o săgeată. Însufleţită de această descoperire, am grăbit pasul spre hotel, m-am cazat, mi-am lăsat bagajele şi am luat-o înapoi spre miezul oraşului, curioasă să văd mai multe.
Am observat că nu prea există trotuare, iar străzile sunt împărţite (mai mult sau mai puţin) echitabil între pietoni – majoritatea turişti, scutere, maşini, mici autobuze şi, din când în când, chiar şi biciclete. Oricum, mai toată lumea merge cu ochii în sus, în stânga şi-n dreapta, cu aparatul foto atârnat de gât, în căutarea celui mai potrivit unghi pentru a surprinde frumuseţea oraşului. Siena şi-a păstrat nealterat farmecul medieval, din alte timpuri, iar clădirile sale vechi sunt respectate şi îngrijite, astfel că se păstrează într-o stare bună. Este un oraş care ştie să-şi facă reclamă, însă la modul discret, fără să strige în gura mare. Pur şi simplu te seduce şi te face să-ţi doreşti să o descoperi şi să o cucereşti în totalitate. Obiectivele turistice sunt bine semnalizate de panouri simple, astfel că te poţi orienta uşor şi nu rişti să te pierzi.
Am ajuns din nou în Piazza del Campo şi de data asta am avut ocazia s-o admir în toată splendoarea ei şi să o bat dintr-o parte în alta. Piaţa are o formă de amfiteatru şi este un loc foarte iubit, fiind mai mereu plină de oameni de toate vârstele, dar mai ales de studenţi, care se odihnesc la soare şi stau la taclale aşezaţi direct pe pavaj. În piaţă, domină o atmosferă de dolce far’ niente, iar toată lumea pare în vacanţă, având singura grijă de a savura cea mai bună îngheţată şi de a se bucura de viaţă.Multe dintre clădirile de aici, o culoare brun-roşcată, o nuanţă plăcută, des întâlnită la Siena.
De două ori pe an, Piazza del Campo devine scena unde au loc celebrele curse de cai cunoscute sub numele de Il Palio, un eveniment tradiţional ce îşi are originile în Evul Mediu; prima competiţie de acest fel datează din anul 1656.
Turnul din piaţă poartă denumirea de Torre del Mangia, are o înălţime de 87 de metri şi a fost ridicat în perioada 1325 – 1348 de către fraţii Francesco şi Muccio di Rinaldo, ca simbol al puterii. Am intrat într-o curte aparţinând de Palazzo Publico, clădire care găzduieşte un muzeu, şi am putut vedea turnul dintr-o altă perspectivă, printre marginea crenelată.
După ce am considerat că am fotografiat de-ajuns Piazza del Campo, m-am îndreptat spre o altă clădire celebră a oraşului, şi anume Domul. Turla sa se zăreşte de departe; este o construcţie cu adevărat impresionantă. Ridicat în secolul al XIII-lea, pe locul unei vechi biserici ce data cu patru veacuri mai devreme, domul îmbină stilurile romanic şi gotic într-o sinteză reuşită, cu exteriorul din marmură de mai multe culori, predominând albul, iar interiorul din piese albe şi negre. Faţada este deosebită prin minuţiozitatea detaliilor, însă cele mai multe sculpturi sunt còpii; originalele se află în muzeul domului, pentru a fi mai bine protejate. În lumina soarelui, domul din Siena este cu adevărat o apariţie strălucitoare, care te lasă cu gura căscată prin măreţia sa. Şi când te gândeşti că a fost construit acum sute de ani…
Dacă tot suntem la capitolul „lăcaşe de cult”, trebuie să vă spun că în Siena dai la tot pasul peste catedrale şi biserici, de diferite mărimi şi stiluri arhitecturale. Unele se află înghesuite între clădiri şi aproape că nu se observă, nu-ţi dai seama că ar fi biserici. Mie, mi-au atras atenţia Biserica San Francesco, aflată într-o piaţă liniştită, aproape de o bibliotecă a Universităţii din Siena şi Biserica San Domenico, în spatele căreia poate fi văzută o panoramă frumoasă asupra împrejurimilor.
Pentru o altă privelişte superbă am mers la Fortezza Medicea, o veche fortăreaţă datând din secolul al XVI-lea, unde în prezent se află Piazza della Liberta, un spaţiu imens, cu câţiva copaci, perfect pentru o plimbare la apus. Aici, se pare că este teritoriul alergătorilor, căci am văzut o mulţime de persoane care făceau jogging. În apropiere, îşi are sediul o fundaţie muzicală, astfel că, din când în când, răsună câte o melodie jazz. Din Piazza della Liberta se văd Domul, alte câteva biserici şi case, un mic stadion, dar şi câmpurile verzi din jurul Sienei.
Coborând de la Fortezza Medicea, m-am pierdut din nou pe străduţe, am luat o gustare dulce şi am ajuns, din întâmplare, în Orti dei Tolomei, un parc mai sălbatic, de unde am văzut din nou peisajul specific toscan.
În mai multe locuri din Siena, am descoperit statui reprezentând lupoaica alături de Remus şi Romulus, în diferite ipostaze. Am citit apoi că aceasta este simbolul oraşului şi de aceea este atât de des reprezentată.
Întorcându-mă din nou spre centru, am privit cu atenţie Palatul Salimbeni, pe lângă care mai trecusem, dar fără să-l bag prea mult în seamă. Este o clădire frumoasă, ridicată în secolul al XIV-lea, refăcută cinci sute de ani mai târziu în stil neogotic, având în faţă o mică piaţetă unde se afla statuia lui Sallustio Bandini, ce datează din anul 1882. În apropiere, se află Palatele Santucci (secolul al XVI-lea) şi Spannocchi (secolul al XV-lea).
Deşi este destul de bătrân, fiind construit în secolul al XII-lea, Palatul Chigi Saracini degajă un aer elegant, rafinat. Tavanul logiei este decorat cu câteva picturi reprezentând simboluri şi scene renascentiste, iar fântâna din curte contribuie la atmosfera de poveste din acest loc. Din anii 1930, palatul găzduieşte Accademia Musicale Chigiana, fondată de contele Guido Chigi Saracini, ce include şi o expoziţie de artă. Mi-a făcut plăcere să mă plimb pe aici şi să descopăr fragmente de istorie prinse în zidurile vechi.
Pe lângă artă şi cultură, o vacanţă în Italia nu este completă dacă nu ai gustat şi din bunătăţile locale – părerea mea! Toscana este extrem de generoasă când vine vorba de delicatese, atât dulci, cât şi sărate. Magazinele cu suvenire şi cele cu produse tradiţionale toscane se întâlnesc şi în Siena în număr destul de mare, dar parcă sunt mai bine integrate în specificul locului şi nu contrastează cu restul construcţiilor, ca în alte oraşe turistice. Vitrinele, pline de o grămadă de bunătăţi, inclusiv paste şi vinuri, te îmbie să cumperi de toate.
Bucătăria toscană este destul de „grea”, cu feluri de mâncare ce conţin sosuri şi multă carne, mai ales de vânat. Pastele specifice regiunii se numesc pici şi de obicei se servesc în combinaţie cu brânză de oaie şi piper, ca „Pici, cacio e pepe”. Un alt fel de mâncare specific Toscanei este ribollita, o supă mai densă pe bază de fasole şi alte boabe, care se serveşte cu pâine înmuiată. Denumirea „ribollita” s-ar traduce prin „răsfiartă”. Nu arată prea apetisant, însă mie mi-a plăcut gustul ei, plus că este foarte săţioasă.
Ca desert, din restaurantele sieneze nu lipsesc cantuccini şi vin santo. Cantuccini sunt nişte biscuiţi tari, ce conţin migdale, care se servesc alături de un vin dulce. Se găsesc şi de cumpărat pentru acasă în majoritatea magazinelor cu suvenire, simpli sau în diferite combinaţii.
Şi în Siena îngheţata este extrem de apreciată şi consumată. Gelateriile au program până târziu în noapte şi ademenesc turiştii cu arome exotice şi sortimente savuroase de îngheţate de ciocolată, fructe, nuci şi siropuri dulci.
Dacă vreţi nu doar să gustaţi din bunătăţile toscane, ci şi să pătrundeţi mai bine în atmosfera tipic italiană, luaţi masa într-o osterie. În Siena, osteria mea preferată a fost Nonna Gina, un local mic (o afacere de familie), unde, deşi am aşteptat ceva până să fie gata masa, am avut parte de un adevărat ospăţ, delicios şi foarte consistent.
Cele câteva zile petrecute la Siena au trecut cu viteza luminii. Aproape de autogară, în timp ce aşteptam să iau autobuzul înapoi spre Florenţa, Siena mi-a mai pregătit o ultimă surpriză: am descoperit la un hotel din zonă o plăcuţă interesantă, de pe care am citit că în clădirea respectivă a locuit George Enescu în perioada 1950 – 1954, când a fost şi profesor la Accademia Chigiana.
După ce am sorbit cu nesaţ aerul cu gust de libertate, m-am înfruptat din delicioasa mâncare toscană şi mi-am plimbat paşii pe străzi pline de istorie, mi-am luat zborul spre casă, cu speranţa că, într-o zi, voi reveni aici.
