Sindromul Calimero – mentalitatea de victimă şi efectele acesteia

Sindromul Calimero îşi trage numele de la un serial de desene animate despre un pui, singurul negru dintr-o familie de pui galbeni, drăgălaş, dar nefericit. El poartă încă pe cap jumătate din coaja de ou din care a ieşit, iar replica pe care o repetă întruna este: “E prea nedrept!” sau “Toţi se poartă aşa pentru că sunt mic şi negru!”, “Nimeni nu mă înţelege!”. “Calimero” a fost difuzat inițial în emisiunea de televiziune italiană “Carosello”, la 14 iulie 1963.

Psihanalistul francez Saverio Tomasella, doctor în psihopatologie, în cartea “Sindromul Calimero”, foloseşte metaforic numele personajului din filmul de animaţie, pentru a defini “Sindromul Calimero” – un tip de comportament marcat de nemulţumiri permanente, unele justificate, altele nu, de tendinţa (care se poate observa în cazul multor persoane) de a se plânge de orice.

Pentru cei care se lamentează încontinuu, de parcă i-ar urmări necazurile, viaţa pare, ca şi pentru celebrul personaj din desenele animate, “cu adevărat prea nedreaptă”. O astfel de tendință de victimizare ascunde o stare profundă de rău, căreia trebuie să i se acorde o atenţie specială, consideră Saverio Tomasella.

Sindromul Calimero – cercul vicios al nemulţumirilor

Există mai multe categorii de persoane care se încadrează în Sindromul Calimero – persoanele care, din pricina unei traume mai vechi, au dezvoltat o mentalitate de victimă, simţindu-se mereu nedreptăţiţi şi în inferioritate, alţii apelează la un astfel de comportament pentru a obţine empatie, compasiunea celorlalţi, pentru a atrage atenţia (sentimente şi atitudini de care nu au avut parte în copilărie), iar alţii, pentru a manipula, pentru a se elibera de anumite responsabilităţi.

Starea de lamentaţie este specifică firii umane, dar într-o anumită proporţie. Fiecare poate avea nenumărate motive de nemulţumire, mai mult sau mai puţin importante – că nu ajunge timpul, că viaţa este grea, că jobul este prea solicitant, că unii oameni nu sunt de încredere, că vremea este mohorâtă, că muzica sau bormaşina din vecini nu se mai opreşte, că traficul este de nesuportat, că este aglomerat la supermarket etc.

Pentru cei mai mulţi, astfel de nemulţumiri sunt pasagere. Când acestea se transformă însă într-un cerc vicios şi reprezintă singurele manifestări ale cuiva, când această stare este persistentă și devine parte integrantă a personalității, atunci, foarte probabil, este vorba de Sindromul Calimero – tentaţia de victimizare, de a-i învinovăţi întotdeauna pe ceilalţi pentru eşecurile personale, ceea ce influențează puternic relațiile afective și stilul de viață.

Potrivit unui sondaj recent, Sindromul Calimero pare a fi o tulburare din ce în ce mai frecventă, care afectează aproximativ 70% din populație, în general persoanele cu stimă de sine scăzută, care se manifestă prin sentimente de inadecvare, de fragilitate și frică în fața unor situații noi, predispuse la gândire pesimistă, concentrată, de cele mai multe ori, în întrebarea: “De ce mi se întâmplă mie toate astea?”.

Sindromul Calimero – care sunt cauzele?

Prin urmare, sindromul Calimero este ansamblul comportamentelor care decurg din credința greșită că avem ghinion și care determină un mecanism mental, care ne creează limite și ne împiedică să intervenim concret în probleme, fără a aduce niciun beneficiu.

În sindromul Calimero, victimizarea merge până la exasperare, plângerile continue devin disproporționate și influențează negativ personalitatea. Atitudinea “victimei” devine atunci un mecanism de gândire constant și determină o viață alcătuită din eșecuri continue, împingând persoana să se plângă, fără a face nimic pentru a schimba ceva.

Pentru aceste persoane prevalează credința că, aşa cum se întâmplă întotdeauna, vor apărea obstacole și nimic nu se va schimba in bine. Motivația se pierde și pot apărea tulburări de dispoziție și stări depresive.

Pentru mulţi oameni, rădăcinile Sindromului Calimero se află în copilărie, când celui mic i se spune că lumea este o “capcană” care este gata să-l “prindă” sau când un copil, pentru că nu a primit atenția necesară, va căuta să o obțină în alt mod, jucând rolul “victimei”. Se mai întâmplă ca, în unele familii (de regulă, numeroase), singura modalitate de a primi puțină atenție să fie atunci când cineva este bolnav, într-o stare vulnerabilă sau când se întâmplă ceva rău.

“Părinţi foarte critici sau care s-au confruntat cu un şir de eşecuri – sublinia Saverio Tomasella – îl pot face pe copil să se simtă vinovat, rușinat și cu o stimă de sine scăzută. Și apoi, ca adult, această persoană, aflată într-o situație dificilă, poate avea tendința să se gândească la ea însăși ca fiind o victimă, pentru a nu simți niciun sentiment de rușine sau vinovăție, care i-ar putea aminti de traume vechi și reprimate”.

Victimizarea ca formă de manipulare emoţională

Manipularea emoţională, o realitate veche şi tot mai evidentă, pe măsură ce lumea în care trăim devine tot mai “sofisticată”, este o “competenţă” dobândită, un mijloc de control al acţiunilor, gândurilor, gesturilor unei persoane, o modalitate de exercitare a influenţei în relaţiile interpersonale (amicale, în cuplu, în viaţa profesională etc.), este un fel de a intra prin “efracţie” în intimitatea altcuiva, pentru a-l face să acţioneze într-un anumit fel, pentru a-i provoca o anumită reacţie sau un anume comportament.

Când este vorba de manipularea emoţională din partea celor care manifestă Sindromul Calimero, aceasta se exprimă prin aşa-numita strategie a “ţapului ispăşitor”. În asemenea cazuri, manipulatorul proiectează vinovăţia pentru orice asupra altcuiva, eliberându-se pe sine de orice vină, evitând orice fel de responsabilitate şi nerecunoscând niciun fel de culpă, pozând în “victima eternă”, prefăcându-se sau exagerând suferința pentru a-i mișca și a-i înșela pe cei din jur.

Ce poate fi mai insidios pentru ca cel care se victimizează să-şi atingă scopurile decât să-l “înmoaie” pe celălalt și să-i trezească empatia? Pe lângă faptul că beneficiază de compasiunea și înțelegerea celorlalți, victima obţine – fie şi temporar – o stare de imunitate la critici sau la orice alte întrebări. Oricine îndrăznește să pună la îndoială acțiunile unei presupuse victime ar fi considerat insensibil și indiferent.

Există, desigur, victime reale, care au suferit prejudicii psihologice, materiale, fizice sau financiare. Acesta este cazul, de exemplu, pentru orice persoană care a suportat un abuz de putere fără să fi avut posibilitatea de a acționa sau de a se apăra.

Abuzul creează o condiție obiectivă de victimizare. Dar această condiție nu este eternă, nici nu ar trebui să fie o povară pe tot parcursul vieții și nici nu trebuie folosită ca o formă de șantaj pentru a exploata sensibilitatea și empatia altora.

Cum poate fi recunoscută victimizarea mascată?

Cu siguranță, o victimă are nevoie de atenție, ascultare, compasiune, îngrijire, sprijin și afecțiune. Nimeni nu poate contesta nevoia unei victime de a fi înțeleasă, pentru a ieși din starea de vulnerabilitate. Dar când o persoană perpetuează rolul de victimă pentru a atrage simpatia altora, pentru a obţine beneficii care altfel nu ar fi fost obținute, atunci este vorba de Sindromul Calimero. Iată câțiva indicatori care ar putea arăta faptul că aveți de-a face cu cineva care vă manipulează:

• Persoana nu cere direct ceea ce vrea. Mai degrabă, trimite mesaje inexacte și neclare, sub formă de lamentări, regrete sau plângeri.
• Te simți în mod constant “vinovat” pentru un fapt, o situație, când ești în preajma acestei persoane.
• Fiecare conversație îți creează impresia că ești responsabil pentru ceva, fără a putea identifica ce înseamnă acel “ceva”. Adesea ești acuzat de insensibilitate sau apatie, mai ales atunci când faci o remarcă – oricât de amabilă și bine intenţionată ar fi.

Cum poate fi combătut Sindromul Calimero?

Există diverse modalităţi, spun psihologii, de a scăpa de Sindromul Calimero şi de a redobândi controlul asupra propriei vieţi. Pasul cel mai important constă în conştientizarea atitudinii de victimizare şi eliminarea treptată a tuturor conditionărilor negative, până când persoana va începe să înţeleagă faptul că fiecare este responsabil pentru viaţa lui, până când va înceta să-şi mai proiecteze disconfortul asupra celorlalţi, până când va putea să-şi asume riscuri, să-şi transforme convingerile și percepțiile astfel încât acestea să se adapteze la realitatea sa, să-şi recapete vitalitatea şi bucuria de a trăi.

Pentru cine intră în contact cu persoane care prezintă Sindromul Calimero, este necesară o atitudine fermă şi detaşată. Unei astfel de persoane i se poate oferi ajutorul și sprijinul într-un mod inteligent și constructiv, fără vreun sentiment de vinovăţie sau de responsabilitate față de solicitările acesteia.

Nu toți cei care se plâng sunt la fel, spune psihanalistul Saverio Tomasella. Sunt pesimiștii care văd doar latura nefavorabilă a lucrurilor şi nu au încredere în viitor, nihiliștii care nu vor să fie bine și manipulatorii emoţionali, care vor să atragă atenția dramatizându-și nenorocirea. Identificând cărei categorii aparține o cunoştinţă, un coleg sau un colaborator care îţi caută insistent compania, poţi adopta atitudinea potrivită, îl poți face să vadă în ce fel comportamentul lui poate deveni obositor, iritant şi, eventual, îl poţi ajuta să depăşească acest sindrom.

Un context pentru autocunoaştere

Din interacţiunea cu persoane cu Sindromul Calimero putem înţelege, prin “efectul oglindă”, şi multe aspecte legate de propria personalitate – empatizăm sau, dimpotrivă, condamnăm atitudini, comportamente, în funcţie de afinităţile, aversiunile, convingerile noastre. Este un adevăr demonstrat că, atunci când suntem în preajma cuiva, creierul nostru va încerca să “copieze” sentimentele celuilalt. Mai mult, discreditarea continuă a bucuriilor vieţii, a valorilor în care crede un om, îl poate face, dacă nu este suficient de puternic, să se transforme într-un învins, să “uite” de aspiraţiile sale, de lucrurile care îi aduc fericire, să devină, eventual, dependent de manipulator.

Dacă vom înţelege aceste mecanisme psihologice, vom învăţa să-i recunoaştem pe cei a căror “deviză” de viaţă este lamentaţia perpetuă, să nu cădem noi în capcana “victimizării” atunci când nu este cazul, să nu avem sentimente de nesiguranţă şi frustrare, să corectăm ceea ce ne împiedică să progresăm. “Această lume mare este oglinda în care trebuie să ne uităm pentru a ne cunoaște pe noi înșine în modul corect” (Michel de Montaigne), iar “Omul este măsura tuturor lucrurilor” (Protagoras).