Sindromul Ierusalim nu este o boală contagioasă, nici incurabilă, este o psihoză, o tulburare mentală pasageră, care generează o percepţie alterată a realităţii şi care poate să apară la anumite persoane, cu ocazia pelerinajelor de mari sărbători, mai ales de Paşte şi de Crăciun. Unii psihiatri, precum Eliezer Witztum, profesor la Universitatea Ben-Gurionj, din Israel, îl consideră a fi “nu atât o boală, cât un fenomen cultural” sau un caz de “şoc cultural”.
Mulţi pelerini visează, ani la rând, la o călătorie pe Pământul Sfânt al Ierusalimului şi, când visul se transformă în realitate, sentimentul religios este trăit cu atâta intensitate încât chiar şi unele persoane anterior echilibrate şi lipsite de orice semn de psihopatologie se pot simţi copleşite de emoţie, se rup de realitatea imediată, pot manifesta comportamente ciudate – spaimă, nevoia stringentă de izolare sau de purificare ritualică, au impresia că au o misiune de îndeplinit sau se transpun în ipostaza unui personaj biblic etc.
În cazul altora, se întâmplă ca realitatea pe care o descoperă în locurile sfinte să nu se ridice la nivelul aşteptărilor şi atunci, pentru cei mai “sensibili”, efectele sunt extrem de puternice, ajungând la halucinaţii, obsesii, gesturi şi alte manifestări ostentive.
“Când oamenii aterizează aici (în Israel) – spune acelaşi medic Eliezer Witztum – în special în grupuri de turism religios, au așteptări foarte mari de semnificație spirituală, care au fost construite înainte de călătorie; iar când ajung în aceste locuri și așteptările nu sunt îndeplinite, devin dezamăgiți, iar acest lucru declanșează simptomele a ceea ce este cunoscut sub numele de Sindromul Ierusalim.”
Sindromul Ierusalim – exemple şi manifestări
Ierusalimul, cu Muntele Templului, cu Zidul Plângerii, cu Biserica Sfântului Mormânt şi atâtea alte monumente istorice şi religioase, mărturii ale unui spaţiu sacru şi ale unui timp îndepărtat, ale unei geografii spirituale inconfundabile, este vizitat de milioane de turişti anual.
Mai ales în anii 2000, o serie de medici israelieni au observat o creştere a cazurilor cu Sindromul Ierusalim, iar serviciile de sănătate din Israel se pregătesc, în special în preajma marilor sărbători, pentru a face faţă unor astfel de cazuri.
Cei afectaţi (temporar) pretind că sunt personaje biblice, trimise cu o misiune sfântă, mesianică. Se îmbracă în veşminte similare cu cele antice şi se plimbă prin mulţime sau in locuri singuratice, intonează psalmi şi fac profeţii. Toţi simt o nevoie obsesivă de curăţenie (îşi spală mâinile, corpul, în continuu), recită, fără încetare, versete din Biblie, alteori se izolează de grup, respectă, cu excesivă rigurozitate, ritualurile şi practicile religioase.
În literatura de specialitate, medicii descriu multe cazuri cu Sindromul Ierusalim, precum un german pensionar, care se credea Fiul lui Dumnezeu. Despre un alt pelerin se spune că purta pe umeri crucea, spre Muntele Golgotei, sau predica înfăşurat într-un cearceaf.
O turistă irlandeză s-a prezentat la spital susţinând că urmează să-l nască pe Iisus, iar un canadian mărturisea, cu toată convingerea, că este Samson, judecător evreu din secolul al XII-lea, înzestrat cu o forţă uriaşă, așa că a pornit să dărâme Zidul Plângerii cu mâinile goale.
Un austriac cu Sindromul Ierusalim a devastat bucătăria unui hotel când a văzut că bucătarii nu vor pregăti , în camera lui, “Cina cea de Taină”, el crezându-se Iisus Hristos.
Nu numai unii dintre pelerinii care merg la Ierusalim se pot manifesta în acest fel. Au fost înregistrate cazuri şi printre cei care călătoresc la Mekka, cetatea sfântă a musulmanilor, locul nașterii profetului Mahomed.
Mecanismele subconştientului şi Sindromul Ierusalim
Chiar dacă Sindromul Ierusalim a luat amploare în anii 2000, primele cazuri au fost semnalate încă din secolul al XIX-lea, iar primul care a descris clinic o astfel de psihoză a fost psihiatrul Heinz Herman, din Israel, în anii 1930.
Din studiile făcute în anii 1990, de către doctorul Yair Bar El, din Ierusalim, rezultă că, din circa 1200 de cazuri, peste 400 au avut nevoie de spitalizare (vindecându-se în câteva săptămâni), în cazul celorlalţi simptomele care apăreau, de regulă, chiar de a doua zi după ce soseau în locurile sfinte, dispărând la 5- 6 zile după ce pelerinii părăseau Ierusalimul, post factum starea dominantă fiind una de jenă, ceea ce înseamnă că aceste persoane conştientizează ceea ce li se întâmplă.
Psihiatrii au identificat, în general, trei tipuri ale acestui sindrom:
- Tipul I – Sindromul Ierusalim apare la persoane cu alte boli psihotice, cu resort religios, depistate anterior (cei care cred că au de îndeplinit o misiune religioasă);
- Tipul II – Sindromul se suprapune/ este accentuat de anumite idiosincrasii (aspecte specifice de personalitate, în sensul unei sensibilităţi exacerbate în legătură cu tema religioasă);
- Tipul III – Apariţia sindromului este spontană, legată strict de contextul unui loc cu mare rezonanţă religioasă, fără a fi favorizată de boli psihice anterioare.
Cert este că toţi cei care manifestă Sindromul Ierusalim experimentează o disonanţă cognitivă, spun medicii. Disonanţa cognitivă are legătură cu mecanismele subconştientului şi ale gândirii, exprimă un dezacord cu sine, un dezechilibru al personalităţii şi influenţează felul în care îi vedem pe ceilalţi, dar şi ceea ce credem, la un moment dat, despre propria identitate.
Complexul Mesia sau Complexul eroului salvator
Complexul Mesia este corelat cu Sindromul Ierusalim, cu deosebirea că apare, mai ales, la persoanele care suferă de megalomanie (delir de grandoare), altfel spus au reprezentări “măreţe” despre sine, pot manifesta delir religios, consideră că sunt chemaţi să fie “eroii salvatori” ai neamului lor, ai lumii etc.
Cercetătorii de la Harvard, într-un studiu din 2012, l-au definit ca pe o tulburare psihiatrică legată de amăgirea religioasă și de hiper-religiozitate sau spun că se poate naşte din nevoia cuiva de recunoaştere, un fel de căutare neconştientizată a puterii ascunse.
Alte sindroame similare Sindromului Ierusalim
Dacă Sindromul Ierusalim este provocat de exacerbarea sentimentului religios, există şi alte emoţii care, refulate în subconştient, pot conduce la tulburări psihice efemere – Sindromul călătorului, Sindromul Stendhal (sau Sindromul Florenţa, numit şi hyperkulturemia), Sindromul Parisului, Sindromul Indiei. Toate acestea au legătură, în forme diferite, cu felul în care este perceput “frumosul”, fie că este vorba de ideea de frumos în natură sau de o operă de artă.
Modalitatea în care este receptat sau înţeles “frumosul” este extrem de subiectivă, iar când cineva ajunge, de exemplu, în locuri considerate repere absolute ale armoniei, ale spiritului creativ, ale strălucirii materiale, spirituale, trăirile pot deveni incontrolabile, în sensul extazului sau, dimpotrivă, al dezamăgirii, astfel încât comportamentul va devia spre un veritabil tablou clinic – vertij, sufocări subite, halucinaţii, accelerare a ritmului cardiac, delir, depersonalizare, tulburări psihosomatice etc, care dispar odată cu revenirea în locurile familiare.
