Sclavia în sensul de om proprietate legală a unei persoane era universal acceptată în culturile antice. Rasa sau culoarea pielii nu aveau încă o mare importanţă pentru sclavie, aceasta fiind cea mai radicală formă de control asupra oamenilor.

Sclavia a fost în general o stare permanentă, puţini oameni experimentând tranziţia în sau din sclavie. Statutul de sclav era ereditar, de cele mai multe ori sclavii se năşteau din mame lipsite de libertate şi aparţineau stăpânilor. Pe lângă această modalitate mai existau şi altele prin care oamenii ajungeau sclavi.

Sclavii sumerobabilonienilor şi asirienilor proveneau şi din rândurile prizonierilor de război, familiilor ce îşi vindeau membri, a celor ce nu-şi mai puteau achita datoriile şi nu în ultimul rând din rândurile copiilor adoptaţi.

Ca şi în cazul altor bunuri comercializate şi achiziţia unui sclav se făcea pe baza unui contract de vânzare-cumpărare. Începând cu epoca lui Hammurabi contractele conţineau şapte clauze obligatorii, printre care garanţia că sclavul nu suferea de lepră sau epilepsie, că nu este sub cercetare şi că nu era revendicat de un alt stăpân.

De multe ori soarta sclavilor era legată de soarta pământului stăpânului. În general, dacă stăpânul vindea terenul, sclavii erau vânduţi odată cu el. Ei erau vânduţi fie pe bani, fie schimbaţi prin troc cu alt bun.

O formă des întâlnită de sclavie rezulta din practica cămătăriei. Din moment ce dobânda ajungea şi până la 33% din suma împrumutată, mulţi nu îşi mai permiteau să restituie banii. În această situaţie, cel care împrumutase suma de bani îşi dădea soţia sau copiii în contul acelei datorii, aceştia fiind obligaţi să muncească ca sclavi.

O situaţie foarte tristă o aveau sclavii ce proveneau de pe urma teritoriilor cucerite. Aceştia erau folosiţi în executarea celor mai grele şi mari lucrări publice. În vremea expansiunii afluxul de sclavi era atât de mare, încât preţul lor scădea continuu. Astfel s-a ajuns ca în timpul lui Hammurabi un sclav să valoreze cât un bou. Dar mai târziu preţul ajunsese să scadă de două sau de trei ori.

O altă explicaţie pentru sclavia din acea vreme o reprezenta situaţia financiară foarte proastă care ducea la foamete. Un individ se putea vinde în sclavie sau putea să-şi vândă soţia sau copiii. Mărturie a acestor practici stă descoperirea unei amprente în lut a unui picior de copil ce datează din anul 1200 Î.Hr. Peste amprentă este executată o inscripţie cuneiformă însoţită de un sigiliu, ce reprezintă factura pentru vânzarea acelui copil.

Sclavii erau consideraţi ca fiind bunuri ale stăpânilor ce puteau fi vândute, schimbate, făcute cadou sau chiar lăsate moştenire. În schimb, Codul lui Hammurabi prevedea sancţiuni severe pentru cei care ajutau sclavii să fugă. În cazul în care sclavul aparţinea palatului, cel care îl ajuta era condamnat la moarte. Iar sclavii erau pedepsiţi foarte sever chiar pentru cele mai mici indiscipline. De exemplu, dacă cumva sclavul dădea o palmă unui om liber i se tăia o ureche. De asemenea, Codul lui Hammurabi precizează că dacă sclavul era rănit de cineva, compensat pentru acea pierdere nu era sclavul, ci stăpânul.

Sclavii se distingeau de restul oamenilor liberi uneori prin anumite semne, precum o coafură diferită, dar cel mai des prin marcarea lor pe braţ cu numele proprietarului. Cum riscul ca sclavii să fugă era ridicat, circulaţia lor era deseori controlată prin lanţuri şi cătuşe şi nu le era permis să părăsească oraşul nesupravegheaţi. Dacă un sclav fugea şi era prins, pedeapsa era severă. Dacă cumva frizerul ar fi ras şuviţa de păr care reprezenta marca de sclav, mâna acestuia putea fi tăiată. Stăpânii îşi puteau pedepsi brutal sclavii, însă nu aveau puterea legală să le ia viaţa.

Sclavii domestici aveau situaţia cea mai uşoară, aceştia dezvoltând uneori relaţii strânse cu proprietarii, deşi nu erau niciodată consideraţi parte a familiei. Familiile bogate puteau deţine mulţi sclavi ce se bucurau de anumite drepturi foarte rar întâlnite în alte ţări din antichitate. Ei puteau să înveţe un meşteşug care le aducea bani pe care-i foloseau pentru achiziţia de bunuri şi de sclavi proprii, doar că tot ce aveau revenea stăpânului după moarte.

Sclavilor le era îngăduit să se căsătorească cu fiica unui om liber fără ca fiii din această căsătorie să devină sclavi pentru stăpânul tatălui.

Sclavii de sex feminin puteau să devină concubine ale stăpânului casei, iar această relaţie putea fi recunoscută în mod legal în cadrul căsătoriilor poligame. Astfel, cea de-a doua soţie era considerată sclav al primei, dar şi soţie pentru stăpânul casei. Copiii rezultaţi în urma acestor relaţii aveau să fie liberi.

Existau situaţii în care sclavii puteau fi adoptaţi, dar aveau datoria de a sprijini fostul proprietar la bătrâneţe, iar după moarte li se puteau lăsa anumite bunuri în proprietate. Aceste situaţii se întâlneau cel mai des în cazul în care stăpânul nu avea moştenitori.

Ieşirea din sclavie nu era un fenomen foarte des întâlnit. Totuşi, atunci când se întâmpla, libertatea era acordată de către stăpân.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here