“Solstiţiu” este termenul care denumeşte un fenomen astronomic, care se produce când poziţia aparentă a Soarelui, aşa cum se vede de pe Terra, atinge extrema sudică sau nordică, în funcţie de ecuatorul celest (proiecţia ecuatorului terestru pe bolta cerească) sau terestru.
De-a lungul unui an, au loc două solstiţii – solstiţiul de iarnă, în emisfera nordică, la data de 21/22 decembrie, când Soarele se află la cea mai mare înălţime faţă de ecuator (ziua cea mai scurtă din an şi noaptea cea mai lungă) şi solstiţiul de vară , la data de 21/22 iunie (ziua cea mai lungă – 15 h 32 m şi noaptea cea mai scurtă – 8h 28 m), marcând începutul verii astronomice.
Când, în emisfera nordică, are loc solstiţiul de vară, adică Soarele se înalţă deasupra orizontului la unghiul maxim, în emisfera sudică, simultan, se produce solstiţiul de iarnă (începutul iernii astronomice), Soarele aflându-se la înălţimea minimă deasupra orizontului. Cele două solstiţii (iunie, decembrie) şi cele două echinocţii (martie şi septembrie) marchează, fiecare, trecerea la un alt anotimp.
Cuvântul “solstiţiu”, cu acelaşi sens pe care îl are şi astăzi, a fost folosit pentru prima dată de către Plinius cel Bătrân, un vestit erudit al Imperiului Roman, în monumentala sa enciclopedie, în 37 de volume, intitulată “Istoria naturală” (în jurul anului 77), dovadă că anticii aveau cunoştinţe de astronomie remarcabile.
În limba română, termenul “solstiţiu” este un împrumut din limba franceză (fr. “solstice”), etimonul fiind latinescul “solstitium” – format din substantivul “sol, solis, solem” (soare) şi “stitium” (de la verbul “sisto, sistere, stiti, statum”) – a opri/a rămâne nemişcat/a face să stea. Aşadar, literal, “solstiţiu” înseamnă “Soare nemişcat”.
Dacă solstiţiului de iarnă i se asociază o paradigmă spirituală extrem de bogată, care include o serie de sărbători precreştine şi creştine (Sărbătoarea Zeului Mithra, la persani, Sol Invictus, Saturnaliile, la romani, Sărbătoarea Yule, la popoarele nordice, Sărbătoarea Naşterii Domnului, la creştini etc.), solstiţiul de vară este legat şi el de o serie de ceremonii şi ritualuri, omul fiind tentat, dintotdeauna, să desluşească sensurile existenţei sale în raport cu astrele, cu lumina (Soarele), prin interpretări simbolice, corespondenţe şi ritualuri.
Triburile amerindiene (civilizaţia pre-columbiană din America), de exemplu, celebrau solstiţiul de vară printr-un “dans al Soarelui”, exprimând simbolic continuitatea vieţii şi a morţii. În Egiptul antic, această dată coincidea cu revărsările de ape ale Nilului, marcând începutul unui nou an şi sărbătorile dedicate lui Osiris, zeul lumii de dincolo. La Stonehenge, monumentul neolitic din Anglia, inconjurat de mister până astăzi, construit din 30 de blocuri imense de piatră, al căror aranjament are legătură cu lumina Soarelui la solstiţiul de vară, mii de persoane se adună anual, pentru a celebra acest moment.
Pentru celţi, solstiţiul de vară, numit “Litha”, sărbătoare opusă sărbătorii “Yule”, consacrată solstiţiului de iarnă, era momentul în care druizii (preoţii celţi) recoltau ierburile cu puteri magice, deoarece se considera că zeul naturii era acum la apogeul forţei sale.
În China antică, la solstiţiul de vară era celebrat principiul feminin (Yin), asociat pământului, în timp ce solstiţiul de iarnă era dedicat principiului masculin (Yang), semn al forţei şi al cerurilor.
La români, solstiţiul de vară este asociat cu Sărbătoarea Sânzienelor (Drăgaica), moştenire a unui vechi cult solar trac şi al unor ritualuri agrare, peste care s-a suprapus sărbătoarea creştină a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie). Rostul vechi al Drăgaicei, în toate regiunile ţării, era acela de a asigura protecţia culturilor şi belşugul anului.
În tradiţiile autohtone, Sărbătoarea Sânzienelor mai este numită şi “Amuţitul cucului”, deoarece se crede că această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară (21 martie), până la solstiţiul de vară (21 iunie).
Din punct de vedere astrologic, solstiţiul de vară este asociat cu vitalitatea, dragostea, pasiunea, prosperitatea, purificarea, belşugul, timp propice al ritualurilor magice – spălatul cu rouă, îmbăierea în râuri şi lacuri, împletirea coroniţelor din flori de sânziene, de către fetele care îşi aşteaptă ursitul etc. În unele zone, se aprind pe dealuri roţi de foc, pentru protecţia roadelor pământului şi a omului.
De data solstiţiului se leagă şi “Ziua polară”/“Soarele de la miezul nopţii” şi fenomenul “Nopţilor albe” de la poli, timp in care Soarele nu apune, la latitudinile aflate dincolo de Cercul Polar dând naştere unui fenomen spectaculos, când luminile crepusculului nu apucă să se stingă, suprapunându-se cu zorii zilei următoare. În emisfera nordică, acest fenomen, cu 24 de ore de lumină, poate fi admirat la Sankt Petersburg, în Groenlanda si in Alaska.
Începând cu anul 1982, cu ocazia solstiţiului de vară, data de 21 iunie este marcată şi ca World Music Day (Ziua Internaţională a muzicii), în peste 100 de ţări având loc, în noaptea solstiţiului, concerte gratuite, festivaluri, sărbători populare, un fel de “Saturnalii ale muzicii”, cum le-a gândit, încă din 1976, Joel Cohen, iniţiatorul acestui proiect, înglobând toate genurile muzicale – clasică, jazz, rock, muzică tradiţională etc. – o celebrare a bucuriei, a anotimpului solar, a vieţii în general.
Anul acesta, 2019, ca de cele mai multe ori, solstiţiul de vară are loc la data de 21 iunie. Anul viitor, data solstiţiului de vară va fi 20 iunie, la fel în 2024, iar în 2203, 2207, 2211 şi 2215, la 22 iunie. În mod excepţional, pentru prima dată de la adoptarea calendarului gregorian, solstiţiul de vară va fi la 19 iunie, în anul 2488.
