Statuile egiptene antice – de ce au toate nasul deteriorat? Efectul timpului, hazard sau act premeditat?

Statuile egiptene antice, fie că este vorba de Sfinxul din Gizeh (Marele Sfinx de la Giza), cea mai mare şi cea mai veche statuie monolit din lume, de busturile care-l înfăţişează pe faraonul Tutankhamon, de cele care-l reprezintă pe predecesorul acestuia, Akhenaton, sau chiar de puţinele reprezentări ale Cleopatrei, celebra regină a Egiptului etc., vechi de mii de ani, descoperite în locuri diferite, aproape toate prezintă această particularitate – au nasul deteriorat.

Să fie vorba de degradarea produsă de timp, de nepriceperea celor care le-au realizat sau de acţiuni deliberate? Privind separat astfel de statui, probabil că acest “detaliu” nu ar atrage atenţia unui nespecialist.

În urmă cu doi ani însă, un foarte cunoscut egiptolog, de la Brooklyn Museum, din New York, Edward Bleiberg, a organizat o expoziţie inedită cu statuile egiptene antice cu nasul deteriorat – busturi, sarcofage, basoreliefuri care decorau mormintele și templele egiptene – teoria sa fiind că nu este vorba de întâmplare, ci de un act voluntar. Iar dacă a fost un act voluntar, cine şi de ce ar fi înfăptuit un asemenea gest care, cel puţin în ochii omului modern, pare a fi absurd?

Statuile egiptene antice cu nasul distrus – explicaţiile egiptologilor

Statuile egiptene antice, ca şi cele din alte culturi, aveau funcţii specifice. Pe lângă rolul comemorativ, statuia era locul de întâlnire dintre lumea zeilor şi lumea reală, în faţa ei se depuneau ofrande, era “hrănit” spiritul defunctului, pentru a-i proteja pe cei rămaşi în viaţă.

Mai mult, în concepţia egiptenilor antici, corpul însemna veşmântul în care locuieşte “ba” (sufletul), cel care trece în lumea veşnică sub forma unei păsări, care, apoi, “însufleţeşte” statuia cu chipul celui care a părăsit această lume. Prin urmare, statuile sunt “vii”, tot ceea ce acestea reprezintă continuă să existe. A deteriora în vreun fel o statuie însemna a-i lua puterile, a neutraliza “sufletul” care sălăşluieşte în ea, a-i dezactiva forţa. Fără nas, figura umană reprezentată de statuie nu mai poate “respira”, nu-şi mai poate îndeplini rolul protector.

Era extrem de puternică, în acele vremuri, convingerea că statuile și imaginile sunt ghiduri ale esenței divine în lumea muritorilor. Drept urmare, ei credeau că atunci când zeii au coborât din cer în templele consacrate lor, ei și-au stabilit reședința în statuile care le-au fost dedicate. Aşadar, obiectul de cult nu era sculptură sau pictură în sine, ci întruparea unei puteri din cealaltă lume.

Pornind de la aceste caracteristici, mulţi egiptologi consideră că statuile egiptene antice au nasul distrus ca urmare a unor a unor acte de vandalism, din partea duşmanilor faraonilor, printre aceştia aflându-se uneori propriii descendenţi sau, mai târziu, invadatorii creştini şi musulmanii.

Sunt cunoscute şi situaţii în care nu numai nasul unei statui era distrus, această mutilare fiind urmată de decapitare sau de tăierea mâinilor. Când era vorba de statuia unui faraon, se obişnuia să se distrugă şi cobra sculptată, care-i împodobea capul, cu rol protector. În alte situaţii, erau împrăştiate şi ofrandele, pentru ca sufletul să nu mai aibă “hrană”.

Statuile egiptene antice distruse deliberat – câteva exemple

În cazul Marelui Sfinx de la Giza, potrivit informaţiilor oferite de un istoric egiptean din secolul al XV-lea, nasul celebrei statui a fost distrus în perioada mamelucilor (o dinastie de diverse rase și etnii, care a constituit o oligarhie militară în Egipt, timp de aproape două secole – 1250 – 1517), de către un anume Mohammed Sa’im al-Dahr, care considera statuia un idol păgân. Se pare că acesta a fost spânzurat de ţăranii care obişnuiau să depună ofrande în faţa statuii.

Desfigurarea statuilor vechilor faraoni a permis, uneori, noilor conducători să rescrie istoria în avantajul lor. De exemplu, Maat ka ra Hatsepsut, fiica cea mai mare a faraonului Tutmes I, regină a Egiptului, la sfârşitul secolului al XVI-lea i.Hr., a fost considerată ca fiind “unul dintre cei mai faimoși faraoni” ai dinastiei a 18-a, foarte respectată, a construit temple somptuoase, a iniţiat şi alte mari lucrări și a protejat granițele Egiptului.

La Karnak, în timpul ei, au fost ridicate două obeliscuri impresionante, de 108 de metri înălţime, iar în ansamblul arhitectonic de la Deir Bahari, munții din jur au fost înglobați în structura templului, formând o originală piramidă, care cuprinde și mormântul femeii faraon.

La scurtă vreme după moartea sa, monumentele construite de femeia faraon din Egipt au fost distruse în timpul luptelor pentru putere dintre succesori. Statuilor care o reprezentau li s-a distrus nasul, iar numele ei a fost șters din toate scrierile vremii, revenind în atenţie, graţie egiptologilor, după 3000 de ani.

Statuile egiptene antice au fost distruse deliberat şi din motive religioase. În perioada creștină timpurie, între secolele I și III d.Hr., în Egipt, zeii antici erau considerați demoni păgâni și, prin urmare, statuile lor erau atacate sistematic,

Nasul Cleopatrei

Cleopatra a VII-a a Egiptului, deşi de origine macedoneană (tatăl său fiind un general grec al lui Alexandru Macedon), a devenit ultima regină a Regatului Ptolemeic din Egipt, în anul 51 i.Hr.

Este celebră, astăzi, în memoria colectivă, expresia “Nasul Cleopatrei”, a cărei origine se află într-o afirmaţie a filosofului francez din secolul al XVII-lea, Blaise Pascal: “Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai scurt, faţa lumii ar fi fost alta…” (“Le nez de Cléopâtre, s’il eût été plus court, toute la face de la terre aurait changé”). În limbajul actual, sensul expresiei “Nasul Cleopatrei” se referă la un detaliu aparent nesemnificativ, dar care poate avea urmări importante şi neprevăzute.

Paradoxal este că, în pofida nenumăratelor “ístorii” despre frumuseţea celei care i-a cucerit, cu farmecele ei, pe Cezar, apoi pe Antonius, stăpânii Romei şi ai lumii, nu există nicio dovadă sigură despre aspectul fizic al reginei. În plus, în contextul în care statuile egiptene antice descoperite de-a lungul timpului sunt, majoritatea, fără nas, se pune, în mod justificat întrebarea dacă există o astfel de statuie care să o înfăţişeze şi pe Cleopatra.

Istoricii spun că s-au păstrat doar câteva monede cu chipul reginei, în care este reprezentată cu trăsături aspre şi un nas proeminent. Mai există şi un bust sculptat după moartea Cleopatrei care are, într-adevăr, nasul deteriorat, dar nu se poate spune cu certitudine dacă respectivul bust este al Cleopatrei sau al altcuiva.

Nasul, ca simbol, în diverse epoci şi culturi

Nasul nu a fost singura parte a corpului distrusă în cazul statuilor egiptene antice. Vandalii tăiau și barba, „simbol al legitimității regale” (ca în cazul faraonului Hatshepsut), si coroana faraonului, urechile, pentru ca rugăciunile să nu mai fie auzite, precum și mâinile care primesc ofrandele sau merg să caute hrană pentru a supraviețui în viața de apoi – cel mai simplu mod de a ucide spiritul interior al statuii, după cum sublinia egiptologul Bleiberg.

În funcţie de epoci, culturi şi tradiţii, la modul general, nasul, care conferă particularitate fizionomiei, a fost asociat, în plan simbolic, cu perspicacitatea, discernământul, clarviziunea, sexualitatea.

Pentru multe populaţii primitive, din diverse părţi ale lumii, din Africa, până în Siberia, nasul era organul care ajuta la identificarea simpatiilor şi antipatiilor, era cel care orienta dorinţele, cuvintele şi călăuzea mersul.

În Japonia, în virtutea unor vechi tradiţii, oamenii cu nasul lung sunt consideraţi orgolioşi şi lăudăroşi şi se spune despre ei că ar fi ghidaţi de nişte “spiriduşi” ai munţilor, înzestraţi şi ei cu nas lung sau cu clonţ de pasăre răpitoare.

În colectivităţi primitive de pescari şi vânători, existau nenumărate ritualuri în cadrul cărora se foloseau nasurile animalelor, pentru a face din acestea prafuri magice, destinate să-i ajute pe oameni să stabilească legături cu puterile invizibile, cu sufletele celor trecuţi în lumea cealaltă.

Distrugerea statuilor în secolul al XXI-lea

Când este vorba de statuile egiptene antice cu nasul distrus, paradoxul este că această dorință obsesivă de a distruge imaginile, din motive politice, religioase, nu face decât să arate cât de importante erau acestea pentru marea civilizație antică. De asemenea, de-a lungul istoriei, există nenumărate exemple de situaţii în care statui, monumente au fost distruse din motive politice sau religioase.

Ar trebui totuşi să ne întrebăm, de exemplu, cum este, în ce fel a “progresat” lumea de astăzi si care sunt resorturile care-i determină pe unii, în zilele noastre, în secolul al XXI-lea, să vandalizeze opere de artă (nu obiecte cu rol magic şi ritualic), vestigiile unor cetăţi antice, artefacte, temple etc. care fac parte din patrimoniul cultural universal, aşa cum s-a întâmplat inclusiv în anii din urmă, din Orient până în Occident.

Să fie vorba de reacţii instinctuale, de educaţie precară, de un primitivism absurd, care le-ar da unora iluzia că pot distruge memoria colectivă printr-un gest barbar, de o lume în derivă care şi-a pierdut busola, valorile, raţiunea?