Cu mai bine de 400 de ani in urma, observatorii din Europa si Asia au asistat la nasterea unei noi stele, sau “nova”. Zarit pentru prima oara pe 9 octombrie, obiectul licarea puternic pe cerul de sud-vest, rivalizand cu planeta Marte. In termen de cateva zile, acest obiect depasise in luminozitate chiar si planeta Jupiter, devenind astfel cel mai stralucitor obiect de pe cer. Vremea innorata din Praga l-a impiedicat pe cel mai faimos astronom de atunci, Johannes Kepler, sa vada obiectul inainte de 17 octombrie. Insa odata ce a inceput, Kepler nu s-a dat batut. Kepler a studiat obiectul in fiecare noapte senina timp de peste un an, pana cand acesta s-a estompat si nu a mai putut fi vazut cu ochiul liber, in martie 1606. Telescopul avea sa fie inventat abia peste trei ani, prin urmare, obiectul nu mai putea fi urmarit.
In cele din urma, astronomii au rasplatit perseverenta lui Kepler numind obiectul dupa acesta. Steaua lui Kepler, cunoscuta acum ca fiind o supernova, este una dintre numai sase asemenea explozii observate in galaxia noastra in ultimii o mie de ani. Bineinteles, Kepler si contemporanii sai nu aveau habar ce era obiectul pe care il vazusera. Cele trei mari observatoare NASA (Telescopul Spatial Hubble, Observatorul Chandra X-ray si Telescopul Spatial Spitzer) si-au unit fortele pentru a se uita la ce a lasat in urma steaua lui Kepler. Imaginile combinate ale ramasitei dezvaluie un invelis de gaz si praf sub forma unei bule, care are diametrul de 14 ani lumina si se extinde la o rata de 6,4 kilometri pe ora. Observatiile facute la diverse lungimi de unda evidentiaza caracteristicile distincte ale ramasitei supernovei.
Observatii in diverse lungimi de unda
Studiile in mai multe lungimi de unda sunt esentiale pentru construirea unei imagini complete a evolutiei ramasitei supernovei. Lumina care provine de la ramasitele tinere, cum este steaua lui Kepler, vine de la mai multe componente. Fiecare componenta este vazuta cel mai bine la o anumita lungime de unda. Imaginea combinata a ramasitei supernovei arata un invelis care se misca rapid – invelisul este compus din material bogat in fier si este inconjurat de o unda de soc aflata in expansiune, care matura gazul si praful interstelar. Datele in infrarosu sunt dominate de praful interstelar incalzit, in timp ce observatiile optice si cele cu raze x esantioneaza temperaturi diferite ale gazului.
Observatiile Hubble arata zonele in care unda de soc a supernovei se ciocneste de regiunile de inalta densitate din gazul inconjurator. Palcuri dense de material, formate din instabilitatile create chiar in spatele undei de soc care avanseaza, stralucesc puternic in lumina vizibila. Compararea imaginii Hubble cu imaginile mai timpurii ale telescoapelor de la sol a generat prima masurare corecta a distantei pana la aceasta supernova – 13 000 de ani lumina.
Observatiile Chandra arata regiuni de gaz mult mai fierbinte. Cele mai fierbinti regiuni, care emit raze x de mare energie, provin din zona aflata imediat in spatele frontului de soc. Aceste regiuni se aliniaza cu regiunile vazute de Hubble. Gazul care emite raze x mai reci umple invelisul interior si marcheaza ejectiile incalzite expulzate de steaua care a explodat. In cele din urma, datele Spitzer au dezvaluit particule microscopice de praf, incalzite de unda de soc, care apoi emit din nou energia la lungimi de unda infrarosii. Ramasita straluceste cel mai tare in infrarosu chiar in afara regiunilor luminoase vazute de Hubble.
Urmatoarele observatii vor dezvalui in cele din urma ce fel de stea a explodat. Natura a elaborat doua moduri de a detona o stea. Intr-una din modalitati, o stea masiva care ajunge la sfarsitul vietii ramane fara combustibilul necesar pentru reactiile nucleare. Acest lucru declanseaza prabusirea nucleului si ulterior o explozie, lasand in urma o stea neutronica sau o gaura neagra. In cea de-a doua modalitate, o stea pitica alba dintr-un sistem binar, acumuleaza prea mult material de la steaua insotitoare. In cele din urma, steaua nu se mai poate sustine si este incinerata complet. Supernova lui Kepler ramane singura explozie vazuta in Calea Lactee a carei natura nu a fost inca determinata. Cu putin noroc de la Hubble si celelalte observatoare, acest lucru s-ar putea schimba in curand.
VIDEO:
