Cum definim stenografia si cum a evoluat aceasta de-a lungul anilor?

Stenografia (cuvant provenit din grecescul “stenos” – “strans”/”scurt” si “graphe” – “scriere”) denumeste tehnica folosirii unor semne conventionale, pentru a scrie intr-un ritm la fel de rapid precum vorbirea si nu este nici pe departe o inventie a epocii moderne. Primele informatii legate de utilizarea unui asemenea sistem de scriere rapida sunt mentionate in opera lui Diogenes Laertius, poet si doxograf (comentator al gandirii filozofice antice grecesti), din secolul al III-lea i.Hr., acesta consemnand faptul ca Xenofon, cu mai mult de o suta de ani inaintea sa, obisnuia sa foloseasca stenografierea pentru a transcrie discursurile lui Socrate.

Aproximativ in aceeasi epoca, in Egipt, scribii, in administratie, corespondenta, tranzactii comerciale, texte literare sau stiintifice, apelau la scrierea « hieratica », aceasta permitandu-le sa scrie rapid, simplificand hieroglifele. Un alt tip de scriere simplificata era «demotica » (din grecescul « demotikos » – « popular »), o varianta si mai simpla a « hieraticii », asa cum s-a descoperit pe « Piatra din Rosetta » (pe care este consemnat acelasi text, in hieroglifica, demotica si greaca). In anul 63 i.Hr., Tiron, un sclav-secretar al lui Cicero (om de stat roman), a inventat propria metoda de stenografiere, bazata pe 1100 de semne, printre care se afla si bine-cunoscutul astazi «& » (« si »), rezultat din legatura literelor din cuvantul latinesc « et ».

Sistemul lui Tiron, utilizat mai bine de un mileniu, sta la originea stenografiei moderne. In secolul al XVIII-lea, Pierre Carpentier este primul care a incercat sa descifreze metoda tironiana, constatand, printre altele, ca fiecare litera era reprezentata prin cate un simbol si ca, frecvent, se utiliza initiala unui cuvant, pentru a-l abrevia, metoda valabila si in zilele noastre. De exemplu, A.D. insemna « Anno Domini », N.B. pentru « Nota bene » etc. De asemenea, Tiron nu a abreviat decat cuvintele, frazele si expresiile foarte cunoscute.

In Evul Mediu, stenografia se invata in scolile infiintate in cadrul bisericilor, asa cum rezulta din “circularele” pe care imparatul Carol cel Mare le trimitea, periodic, indemnand la studiul temeinic al Psalmilor, al gramaticii, al muzicii si al stenografiei. In 1602, a fost publicat primul tratat de scriere rapida, de catre John Willis, care se folosea de 29 de semne – forme geometrice diferite – linie, punct, cerc etc. Au urmat nenumarate alte variante, pana cand, in 1826, s-a impus « sistemul Prevost », definit prin faptul ca nu se consemnau vocalele mediane, ci numai cele initiale si finale, iar un sunet era reprezentat, intotdeauna, prin acelasi semn. Secolul al XIX-lea a insemnat si patrunderea treptata a stenografiei in mediile jurnalistice si judiciare, iar in 1889, s-a infiintat un « Sindicat al stenografilor si dactilografilor ».

Odata cu inventarea masinii de scris, stenografia a fost concurata tot mai mult de stenotipie – care insemna redactarea unui text tot la un fel de masina de scris, dar cu mai putine semne si, ulterior, de « masina de inregistrat » – fonograful lui Edison. O revista a timpului descria avantajele acestui aparat, care s-a bucurat de un succes enorm, deoarece permitea reluarea frazelor, cel care vorbea putea sa isi urmeze cursul gandurilor si, mai ales, nu obosea si nu se « enerva » niciodata.

Pana in anii 2000 (si, in unele parti, chiar si in prezent), stenografia s-a folosit pentru a transcrie, mai ales, dezbaterile parlamentare, preferandu-se, la momentul actual, tehnicile de inregistrare audio-vizuala.

In Romania, un sistem stenografic, cu 24 de semne grafice, a fost creat in 1908, de catre Henri Stahl, scriitor, istoric si jurist, discipol al lui Nicolae Iorga. Metoda sa (valorificand un schelet consonantic) permite scrierea a 180 de cuvinte pe minut.