Cleopatra nu a fost egipteancă
Chiar dacă majoritatea oamenilor cred că ea a avut rădăcini egiptene, nu este adevărat. Împreună cu Tutankamon, Cleopatra este figura cea mai des asociată cu imaginea Egiptului Antic. Dar, chiar dacă s-a născut în Alexandria, Cleopatra era descendentă a generalului Ptolemeu din armata lui Alexandru cel Mare, ceea ce o făcea greacă la origine. După moartea lui Alexandru cel Mare, imperiul a fost divizat între Ptolemeu şi alţi câţiva generali, lui revenindu-i Egiptul. Ea era membră a dinastiei lui Ptolemeu care la vremea respectivă controla Egiptul, în pofida faptului că nimeni din dinastie nu vorbea limba egipteană. Cleopatra s-a remarcat ca fiind prima care a învăţat limba poporului pe care îl conducea şi nu în ultimul rând declarându-se reîncarnarea zeiţei Isis. Ea a condus ca ultim faraon al Egiptului înainte ca acesta să fie cucerit de Imperiul Roman.
Femeile din Egiptul Antic aveau multe drepturi şi libertăţi
Spre deosebire de restul lumii antice, unde femeia era considerată proprietatea tatălui sau a soţului, în Egipt ea avea parte de o independenţă ceva mai mare. Chiar dacă social erau considerate inferioare bărbaţilor, ele beneficiau de anumite drepturi financiare şi legale. Ele îşi păstrau bunurile şi veniturile şi li se permitea să-şi crească averea, de cele mai multe ori administrată de soţ. Casa soţului în care se muta soţia era în proporţie de două treimi a soţului şi o treime a soţiei. În mod obişnuit femeile egiptene lucrau din cadrul locuinţei, dar în situaţia în care lucrau în afara casei ele beneficiau de aceleaşi drepturi ca şi bărbaţii. În condiţiile în care nu era ieşit din comun ca soţul să-şi bată soţia, ea putea să ceară ajutor şi protecţie la tribunal. În cadrul societăţii egiptene femeile puteau să divorţeze şi chiar să se recăsătorească.
Atât femeile cât şi bărbaţii îşi pictau feţele
În cultura egipteană machiajul se folosea iniţial ca mijloc de protecţie împotriva soarelui, apoi s-a ajuns la ideea că ar avea proprietăţi curative şi era folosit pentru a beneficia de protecţia zeilor Horus şi Ra. Uleiurile şi unguentele erau aplicate pe piele pentru a o proteja de aerul fierbinte. Cel mai des erau folosite machiajul alb, cel negru făcut cu carbon, sulfură de plumb numită galena, verde din malahit şi altele din minerale pe bază de cupru. Mâinile şi unghiile erau vopsite galbene şi portocalii folosind henna. Fardul de ochi se aplica cu ajutorul unui băţ mic, acoperind atât pleoapa superioară cât şi cea inferioară, iar o linie lungă era trasă din colţul ochiului până la părţile laterale ale feţei; spâncenele erau vopsite cu negru. Majoritatea oamenilor îşi aplicau singuri machiajul, dar cei bogaţi îşi permiteau să angajeze persoane specializate. Chiar şi după moarte se avea grija aspectului fizic. La judecată, cel mort trebuia să apară îngrijit în faţa zeilor; trebuia să fie curat, îmbrăcat după anumite reguli, trebuia să aibă machiajul aplicat şi nu în ultimul rând trebuia să fie uns cu celei mai bune uleiuri.
A fost printre primele civilizaţii în care existau animale domestice
Egiptenii domesticiseră dihori pentru a ţine rozătoarele departe de grâne. Maimuţele, câinii, pisicile, raţele şi gâştele, toate erau ţinute ca animale de companie. Unii oameni creşteau vulturi, porumbei şi şoimi. La un loc de cinste stăteau pisicile, fiind ţinute atât pentru companie cât şi pentru combaterea şoarecilor. Pe lângă faptul că erau animale de companie populare, pisicile erau considerate ca având natură divină. Herodot descrie modul în care egiptenii plângeau moartea unei pisici; iar în cazul în care ea murise ucisă (din greşeală sau intenţionat), ucigaşul trebuia să plătească cu viaţa. Cu toate că îşi iubeau foarte mult pisicile, un loc special îl ocupau și câinii. Chiar dacă de cele mai multe ori erau prezentaţi ca tovarăşi de vânătoare sau animale de pază, nu erau consideraţi simple animale de companie. Ei au avut nume individuale şi au fost îngropaţi alături de stăpânii lor. La Abydos o parte a cimitirului era doar pentru câini. Acestea erau animale ale omului obişnuit, regalitatea având parte şi de animale exotice. Ramses al II-lea a avut un leu îmblânzit iar gheparzii ţineau locul pisicii în casă.
Doctorii egipteni, primii specializaţi în câte o boală
Cu toate că nu era de dorit să te fi îmbolnăvit în lumea antică, dacă se întâmpla acest lucru cel mai bine era să ţi se întâmple în Egiptul Antic. Chiar dacă asta nu-ţi creştea cu nimic şansele de recuperare, măcar exista satisfacţia de a fi fost tratat de doctori a căror artă era recunoscută în toată lumea antică. Egiptenii considerau că bolile erau cauzate de spirite rele sau de otrăvurile lor. Pentru a te putea vindeca trebuiau făcute anumite rugăciuni zeilor, rostite incantaţii toate pentru zeiţa Sekhmet (zeiţa vindecării) iar pentru prevenirea bolilor un rol important îl aveau amuletele. În scrierile egiptene se întâlneşte pentru prima dată termenul de creier; chiar dacă reuşiseră să repare leziuni minore, cunoştinţele lor erau superficiale din moment ce considerau creierul ca funcţie a inimii. Cu toate neajunsurile lor, doctorii egipteni erau specializaţi în tratarea unui singur organ în parte, ceea ce era o raritate din moment ce un doctor din lumea antică trata toate organele.
