T Coronae Borealis, un sistem stelar, situat la 3 000 de ani lumină depărtare de Pământ, ar putea exploda în curând, devenind, pentru scurt timp, o nouă stea (vizibilă) pe cerul nopţii, la fel de strălucitoare ca Steaua Polară – un fenomen astronomic pe care oricare dintre noi l-am putea vedea o singură dată într-o viaţă.
Astronomii nu pot spune cu exactitate când se va întâmpla acest lucru – poate în următoarele săptămâni sau luni, până în septembrie – dar dacă vom fi atenţi, dacă ne vom familiariza cu harta cerului şi vom urmări monitorizările pe care le fac specialiştii sau astronomii amatori, vom putea fi martorii acestui rar spectacol astral.
“Aceasta este singura mare șansă pe care o avem de a vedea cea mai strălucitoare nova a generației”, spunea într-un interviu Bradley Schaefer, profesor de astronomie și astrofizică la Universitatea de Stat din Louisiana, SUA, care s-a ocupat multă vreme de studiul “novelor” (stele variabile, explozive, a căror strălucire crește puternic și relativ brusc, pentru a reveni apoi treptat la strălucirea inițială).
Ce este T Coronae Borealis?
T Coronae Borealis, cunoscută și sub numele de „Steaua Blaze” (“Steaua de foc”), este o stea binară, situată în constelația Corona Borealis. Este un tip special de stea variabilă, cunoscută sub denumirea de „nova recurentă„, deoarece are tendința de a izbucni în mod repetat în explozii luminoase.
T Coronae Borealis este un sistem stelar binar, format dintr-o “gigantă roșie” și o “pitică albă”. Gigantele roșii sunt stele “pe moarte”, care, după ce și-au epuizat hidrogenul din nucleu, încep să consume hidrogenul aflat în pătura din jurul nucleului, bogat în heliu. În circa cinci miliarde de ani, şi Soarele nostru va deveni o gigantă roșie, se va extinde și va înghiți partea interioară a Sistemului Solar – poate chiar și Pământul.
O “pitică albă” este ceea ce rămâne dintr-o stea (mai mică) de dimensiunile Soarelui nostru, după ce aceasta și-a epuizat tot combustibilul. Materialul de pe giganta roșie este atras de pitica albă, formând un disc de acumulare în jurul acesteia.
Aşadar, T Coronae Borealis, fiind un sistem stelar binar (două stele care orbitează una în jurul celeilalte), format dintr-o “pitică alb㔺i o “gigantă roşie”, stelele sunt suficient de aproape încât, pe măsură ce “giganta roșie” devine instabilă din cauza creșterii temperaturii și presiunii sale și începe să-și ejecteze straturile exterioare, “pitica albă” colectează acea materie pe suprafața sa. Atmosfera densă a “piticii albe” se încălzește în cele din urmă suficient, pentru a provoca o reacție termonucleară foarte puternică.
În mod normal, T Coronae Borealis are o luminozitate de magnitudinea +10, care este măsurarea pe care o folosesc astronomii pentru a descrie luminozitatea relativă a unui obiect ceresc (cât de strălucitor apare de pe Pământ) în raport cu altele. Pentru comparaţie, de exemplu, Sirius, cea mai strălucitoare stea de pe cerul nopții, are o magnitudine de -1,46.
T Coronae Borealis, la fel de strălucitoare ca Steaua Polară
T Coronae Borealis “explodează” o dată la aproximativ 80 de ani şi a fascinat multe generaţii de astronomi care au văzut sau au citit despre această stea care devine, la un moment dat, la fel de strălucitoare ca Steaua Polară, pentru ca apoi să dispară pentru privirea noastră pentru cel puţin opt decenii. Este cea mai strălucitoare dintr-o clasă de zece “nove recurente”, cum sunt denumite aceste stele.
Se pare că cea mai veche consemnare despre erupţia acestei stele binare (care a ajuns la o magnitudine vizuală de +2 (cum va fi, probabil, şi anul acesta sau chiar mai mare – – 0,3) datează din anul 1217 d.Hr. şi a fost făcută într-o cronică monahală medievală, în care se scrie că “o stea a strălucit cu mare lumină”, iar “o rază foarte strălucitoare ajungea în sus spre cer, ca un fascicul mare și înalt”.
O altă explozie, cea din 1789, a fost observată de un anume reverend, Francis Wollaston, iar următoarele despre care există date scrise, în 1866 şi 1946, arătând aceleaşi caracteristici – cu aproximativ zece ani înainte de erupție, luminozitatea lui T Coronae Borealis a crescut puțin, urmată de o scurtă “decolorare” sau o scădere, cu aproximativ un an înainte de explozie. Această succesiune de “faze” s-a constatat şi acum – o uşoară creştere a luminozităţii în 2015 şi o scădere în martie 2023, ceea ce îi face pe astronomi să creadă că “explozia” (care nu este periculoasă pentru noi, cei de pe Terra) se va produce curând.
Cum să vedem strălucirea efemeră a îndepărtatei stele?
Chiar dacă nu se ştie cu precizie când lumina stelei T Coronae Borealis se va arăta privirii noastre (cel târziu, până în septembrie, acest an), astronomii estimează că acest lucru se va întâmpla curând.
Aceasta novă recurentă (T Coronae Borealis) va apărea în Constelația Corona Borealis (în latină, “Coroana Nordului” sau “Coroana Boreală”), numită asa graţie formei de coroană în care sunt dispuse cele şapte stele care o alcătuiesc), pe care o putem observa lângă Constelațiile “Boarul” şi “Hercule”. Corona Borealis a fost identificată încă din secolul al II-lea, de către Ptolemeu.
În mitologia greacă, această constelație, Corona Borealis, este asociată cu povestea Ariadnei, fiica regelui Minos, din Creta. Ariadna l-a ajutat eroul Tezeu să iasă din Labirint după ce acesta a ucis Minotaurul, oferindu-i un fir/ ghem de aţă călăuzitor, pentru a găsi calea de întoarcere.
După ce Tezeu a părăsit-o pe Ariadna, aceasta a fost descoperită de zeul Dionysos, care s-a îndrăgostit de ea și a făcut-o soția lui. În semn de dragoste și loialitate şi pentru a marca nunta lor, Dionysos a aruncat coroana Ariadnei pe cer, aceasta devenind Constelația Corona Borealis.
Aşadar, dacă vom veghea spectacolul astral din această perioadă, privind spre Corona Borealis, vom avea şansa să admirăm, o singură dată în viaţă, doar pentru câteva zile, strălucirea unei stele aflată la 3000 de ani lumină de Pământ şi pe care, în restul timpului, deşi este mereu în acel loc, nu o putem vedea.
Pentru cercetătorii în astrofizică, fenomenul este o oportunitate excepțională de a observa dinamica exploziilor stelare, de a analiza şi înţelege mai bine evoluția stelelor și mecanismele care duc la aceste explozii repetate.
