Tango-ul este un dans apărut în Argentina, mai exact în Buenos Aires, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Mai este cunoscut și sub numele de „baile con corte”.
Termenul de tango se consideră a proveni din latinescul „tangere”, care înseamnă a atinge, sau din pronunțarea greșită a cuvântului african „tambor” (care înseamnă spațiu închis), ritm african atestat încă din 1803.
Tango-ul a apărut într-un context multicultural, datorită migrației des practicată în acea perioadă. Astfel, în Buenos Aires, prin preajma porturilor locuite de așa-numiții localnici „los porteños” se puteau întâlni adesea francezi, evrei, italieni, germani, negri, gauchos (crescători de vite din America de Sud) etc..
Fiind un conglomerat rezultat din culturile migranților și fiindcă a fost practicat în lumea interlopă în cadrul bandelor, s-a dezvoltat ca o formă de duel cu cuțite. Mișcările lui decurg și din stilurile europene de scrimă (fandările lungi), dar și din stilurile chinezești de arte marțiale, cum ar fi Bagua Zhang.
Născut în suburbiile orașului Buenos Aires, în 1889, tango-ul a mai fost asociat și identificat cu dansul și sărbătoarea negrilor și a țăranilor din America.
La început, tango-ul a fost practicat doar de bărbați, acompaniat doar de bandoneon. La sfârșitul luptei, învingătorul dansa cu cadavrul învinsului.
Cu timpul, s-a transformat într-un dans viril, viclean, un joc al orgoliului, transpus într-o competiție între cei doi parteneri de sex masculin, care pe parcursul timpului vor adăuga mereu pași, figuri noi, urmărind să se impună, să se remarce.
Femeilor le era interzis la început acest dans, atât din cauza mișcărilor lipsite de eleganță, dar virile, cât și din cauza asocierii dansului cu cel al unei categorii marginalizate. Sunt și teorii care afirmă că tango-ul s-ar fi născut în bordeluri, fiind un dans prin care bărbații încercau să impresioneze prostituatele.
Abia mult mai târziu avea să fie practicat și de către cei din înalta societate. Femeile, prin moliciunea sau absența lor ritmică din timpul dansului, vor imita prin mișcările lor cadavrul purtat în ring de către învingător.
Din punct de vedere muzical, secolul al XIX-lea a fost caracterizat pe de o parte de habanare, mazurci, polci, valsuri, iar pe de altă parte de candombe, ritm și percuție africane. Fiind un rezultat al contextului muzical, dar nu numai, în tango se pot recunoaște influențe ale „la contre dance” adus de francezi, ale valsului german (bandoneonul fiind un instrument de origine germană, care va fi asociat tangoului) și urme ale ritmului african.
Începând cu 1912, tango-ul va cuceri pe rând Parisul, Londra, Berlinul, în 1913 ajungând și în New York și se va întoarce în Buenos Aires cu un nou statut, recunoscut și apreciat de înalta societate.
Pe la 1915, practicarea dansului tango de către cei din înalta societate se va face prin renunțarea la mișcările de „corte”, o oprire bruscă urmată de „quebrada”, mișcare prin care femeia se apleacă spre bărbat, lăsându-și greutatea corpului pe un singur picior. Această ultimă mișcare poate fi întâlnită la finalul dansului. Va fi numit tango de salon.
În anii 1940 -1950, tango-ul va cunoaște perioada sa de glorie, existând multe orchestre care vor încerca să se remarce printr-un stil aparte, respectând viziunea compozitorului. În ceea ce privește dansul, acesta se bazează pe mișcări lungi, elegante, învârtiri, alternarea ritmului de la lent la rapid. Contactul între parteneri poate fi realizat prin dispunerea lor piept la piept, caracteristic tango-ului argentinian sau prin contactul creat la nivelul șoldului, tipic tango-ului american sau internațional.
Instrumente muzicale folosite în redarea tango-ului sunt: acordeonul, vioara, contrabasul, chitara, pianul.
Cântăreți faimoși care au interpretat acest stil sunt: Carlos Acuña, Néstor Fabián, Carlos Gardel, Roberto Goyeneche etc.
Câteva dintre melodiile celebre ale acestui stil sunt:
- „El Choclo” – „Știuletele de porumb“ (1903), compus de Angel Villoldo
- „La Cumparsita”- “Defilare de CARNAVAL” (1916), compusă de Gerardo Matos Rodriguez
- „Caminito” (1926) – muzica compusă de Juan de Dios Filiberto și text de Gabino Coria Peñaloza
- „Por una Cabeza” (1935) muzica compusă de Carlos Gardel și text de Alfredo Le Pera
- „Adiós pampa mía” (1945) muzica compusă de Francisco Canaro și Mariano Mores, iar textul de Ivo Pelay
Tango-ul este azi emblema Argentinei, care își cucerește turiștii prin spontaneitatea dansurilor localnicilor de la colțurile străzii, a aerului boem ce decurge din interpretarea acestui stil de dans.
