Ţara Românească: istorie și patrimoniu în inima Bucureștiului

Ţara Românească sau Valahia reprezintă statul ce a fost întemeiat între Dunăre şi Munţii Carpaţi, în perioada cuprinsă între secolele XIII şi XIV. Aşa cum am precizat, mai poartă şi denumirea de Valahia, denumire pe care a primit-o de la străini, ea fiind de origine germanică şi semnificaţia nu se rezumă doar la Țara Românească, ci mai mult la oameni, la locuitorii acelor locuri care erau popoare de origine latină, aşa cum sunt românii.

Astfel, valahii erau numiţi şi alţi oameni de origine latină care intrau în contact cu germanicii, prezenţi de la Marea Nordului, numită Valcheren, până la Marea Neagră, trecând şi prin Sudul Germaniei, dar şi prin spaţiul de origine ilirca şi anume Vlahina, Vlasina, Vlaska şi multe altele.

Cartografii şi cărturarii din perioada medievală au dat denumiri diferite ţărilor romane, pentru a le putea deosebi şi, astfel, Ungro – Vlahia era Vlahia din partea Ungariei, deci Țara Românească, Bogdano – Vlahia era Moldova, deci Vlahia care a fost întemeiată de către voievodul Bogdan de Dolha care a domnit în Maramureş, iar Transilvania era denumită de către cronicarii maghiari – Valachia Interior, care desemna poziţia geografică a ţinutului şi anume ţara din interiorul arcului carpatic.

Ţara Românească era cunoscută în cadrul documentelor de origine latină drept Transalpina, care desemna faptul că se poziţiona peste Alpii Transilvăneni, exact aşa cum numesc şi cei de origine occidentală Carpaţii Meridionali.

În cele din urmă, datorită numelui primului său domnitor şi anume Basarab I, Țara Românească primeşte şi denumirea de Țara Basarabească sau de Basarabia, nume care actualmente este folosit pentru regiunile din partea malurilor Dunării şi ale Mării Negre, acestea fiind numite de către turci şi Bugeac.

Acest ţinut a primit însă şi mai multe nume, precum: de către moldoveni era numită Muntenia, de către polonezi Basarabia, iar de către turci era numită Iflak ori Kara – Iflak, tot moldovenii find cei care numeau Moldova drept Bogdan Iflak, iar polonezii o cunoșteau sub numele de Volohia.

Odată cu secolul al XII-lea, Valahia apare ca fiind menţionată şi în izvoarele de origine bizantină, bulgărească, maghiară sau slavonă şi puţin mai târziu apare şi în izvoarele occidentale, cunoscută ca regiunea ce aparţinea unor anumite state feudale ce erau locuite de valahi, dar conduse de cneji, adică prinţi sau conducători şi voievozi adică militari lideri, în partea de sud şi de est a Carpaţilor.

Practic o caracteristică specifică doar romanilor este aceea de a fi trăit în cadrul a trei principate şi anume Moldova, Țara Românească şi Transilvania, dar totuşi fiind legaţi între ei de aceeaşi limbă, de aceleaşi origini, de aceeaşi cultură, de aceleaşi religii şi, nu în ultimul rând, de aceleaşi tradiţii, dar fiind despărţiţi de munţii Carpaţi.

Unul dintre cei mai cunoscuţi conducători ai Ţării Româneşti este cu siguranţă Basarab I, el fiind numit şi Mare Domn şi Voievod, iar sub domnirea sa este câştigată şi marea bătălie de la Posada, în urma căreia se semnează şi actul care constată naşterea regiunii, recunoscută pentru prima dată sub denumirea de Țara Românească.

În anii ce au urmat regiunii cu pricina i s-au alipit şi alte regiuni, şi anume: sudul Moldovei, adică Vrancea şi Putna dinspre Trotuş, apoi Nordul din Delta Dunării, unită cu garnizoana Chilia, deci Basarabia ce era numită de către turci Bugeac, iar în cele din urmă Dobrogea, până în secolul al XV-lea. Istoria declară că, sub conducerea lui Mircea cel Bătrân, şi anume în timpul anilor 1386 şi 1418, ţara a cunoscut cea mai mare expansiune a sa.

Prima dată, Țara Românească a avut reşedinţa la Câmpulung, apoi la Curtea de Argeş, apoi la Târgovişte şi, în cele din urmă, la Bucureşti, până în prezent. Deşi au urmat şi câteva perioade de criză în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, spre exemplu cedarea Dobrogei, plata de tribut, invaziile turcilor, lumina a fost aşternută pe meleagurile cu pricina.

În cele din urmă, s-au stabilit anumite legături de ordin politic, atât cu Ungaria cât şi cu Austria, tocmai pentru a putea stopa expansiunea turcilor şi pentru a se putea elibera de dominaţia lor şi, pentru o scurtă perioadă, Mihai Viteazul a reuşit chiar şi să unească cele trei ţări.

După ce Brâncoveanu – Vodă a murit în anul 1716, conducerea Imperiului Otoman nu a mai dorit să accepte domnitori de origine romană şi, astfel, au instituit Regimul Fanariot, începând să aleagă conducători dintre cele mai influente familii de greci ce existau în cartierul Fanar, prezent în Constantinopol, aceştia fiind direct subordonaţi Porţii Otomane.

Domnia fanarioţilor s–a terminat însă după ce a avut loc marea revoluţie inițiată de Tudor Vladimirescu, în anul 1821. Astfel, au început să fie iar acceptaţi conducători de origine romană. Când în anul 1831 se adopta Regulamentul Organic, lucrurile se schimbă simţitor, iar, finalmente, la data de 24 ianuarie în anul 1859, Moldova şi Tara Românească sunt unite, realizare ce a avut loc în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

În contextul istoric, Ţara Românească a jucat un rol crucial în apărarea granițelor europene împotriva invaziilor. Eroii care au păzit aceste meleaguri sunt comemorați în multe dintre legendele locale care mai sunt încă relatate de bătrânii orașului. Aceste povești nu doar că adaugă un strat de mister și romantism locului, dar îi și învăluie pe vizitatori în aura lor unică.

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale Ţării Românești este legat de originea numelui său, „Valahia”. Acest termen, adus de germanici, nu numai că definește geografia, ci și oamenii acestei regiuni. Valahii, denumiți astfel de germanici, erau considerați descendenți ai romanilor, fapt care subliniază continuitatea și coeziunea culturală a spațiului românesc de-a lungul secolelor.