Populația din tribul Tarahumara a fascinat și frământat ani la rândul pe unii oamenii de știință care au încercat să dea de cap „secretului” lor: cum pot aceștia alerga zeci de kilometri zilnic, în condiții dure, printre gropi și bolovani, desculți sau în sandale, fără a se răni?

Pe alții, abilitatea acestora i-a iritat, în special pe maratoniștii care erau mereu întrecuți de un alergător Tarahumara, în timp ce acesta nu doar că ajungea la linia de sosire cu ore înaintea celorlalți, dar mai făcea și pauze de țigară. În cele din urmă au aflat că răspunsul este chiar stilul de viață al acestora, care nu conține nici un ingredient minune, ci doar un organism pregătit de nevoia dintotdeauna a oamenilor Tarahumara de a alerga pentru a putea supraviețui condițiilor existente în canioane.

Cu cinci secole în urmă, aceștia s-au retras în preajma canioanelor din munții Sierra Madre, forțați de conchistadorii care ajunseseră în statul Chihuahua, din nordul Medicului. Fugind de sclavia spaniolă, precum și de obiceiurile și influențele europene, au preferat locurile stâncoase, cu canioane adânci și inaccesibile spaniolilor, unde oamenii din tribul Tarahumara își puteau duce viața de zi cu zi fără intruziuni din partea invadatorilor străini.

A rămas de la spanioli denumirea tribului, după ce aceștia au pronunțat-o greșit pe cea de Rarámuri, adică „cei cu picioare ușoare”, așa cum își spun indienii din trib. Locul unde s-au aciuat a căpătat numele de Canioanele de Cupru (Barrancas del Cobre), iar, în prezent, populația Tarahumara însumează între 50 de mii și 70 de mii de persoane, reprezentând al doilea cel mai mare grup de nativi-americani din Mexic.

Oamenii trăiesc izolat, în case din chirpici sau lemn și chiar în peșteri. Bărbații poartă bandane late, legate la cap și tunici lungi care le lasă picioarele descoperite și pe care le poartă inclusiv când este foarte frig. Îmbrăcămintea tradițională a femeilor include eșarfe colorate pe care le poartă pe cap și rochii lungi și largi, înflorate.

Însă ceea ce atrage cel mai mult atenția este încălțămintea acestora, care constă în niște sandale a căror tălpi sunt făcute din bucăți de cauciuc, de care sunt prinse fâșii din piele. Sandalele poartă denumirea de „huaraches” și sunt folosite la alergat, atunci când nu se preferă alergatul în picioarele goale.

Ai crede că, dimpotrivă, cu o astfel de încălțăminte șansele de a se lovi și de a le încetini fuga sunt mai mari, însă oamenii de știință au elucidat de ce sandalele ajută, de fapt, la sporirea vitezei. Unul dintre motive ar fi că pantofii de sport contribuie la pierderea centrului de echilibru. Când alergi în picioarele goale, chiar dacă te lovești sau calci pe mici obiecte ascuțite, talpa are capacitatea instinctivă de a se îndoi și de a reveni imediat la echilibrul de dinainte.

Despre oamenii din tribul Tarahumara se spune că sunt „născuți pentru a alerga”. Aceștia au fost mereu nevoiți să alerge pe distanțe foarte lungi, printre zonele muntoase ale Mexicului, pentru a face rost de mâncare. Deși vânau folosind arcul și săgeți, aceștia mai obișnuiau și să alerge „hrana”, până când animalul pe care îl urmăreau pica de oboseală.

În anii 1890, membrii Tarahumara erau angajați drept poștași, trebuind să transporte corespondența, precum și provizii, în satele de pe tot cuprinsul statului Chihuahua. Făceau acest lucru timp de șase zile în fiecare săptămână, parcurgând și până la 900 de kilometri pe terenul accidentat din munții Sierra Madre. Se spune despre un poștaș Tarahumara, care fusese însărcinat cu livrarea unei scrisori undeva la 500 de kilometri de Chihuahua, că a reușit să se ducă și să se întoarcă înapoi în doar cinci zile.

Organismul foarte rezistent al celor din tribul Tarahumara se datorează în mare parte ritmului în care trăiesc. Însă, cu toate că aceștia sunt excepții tocmai din cauza faptului că și-au păstrat și antrenat continuu capacitatea de alergare pe distanțe foarte lungi, oamenii de știință sunt de părere că evoluția umană a favorizat această activitate. Trunchiul care ne permite să ne rotim, talia subțire, balansul mâinilor pe lîngă corp, degetele scurte de la picioare.

Spre deosebire de patrupede, care pot alerga extrem de rapid pe distanțe scurte, în cazul distanțelor lungi acestea pot fi întrecute de oameni. Faptul s-ar datora glandelor sudoripare și pilozității reduse, care fac ca prin transpirație, omul să își poată menține temperatura corpului suficient de scăzută, pentru a rezista chiar și pe caniculă. În schimb, unele animale nu au deloc glande sudoripare, iar altele au mult mai puține decât un om, astfel că își răcesc temperatura corpului și prin gâfâit, însă pe distanțe lungi acestea s-ar supraîncălzi.

Energia alergatorilor este dată și de dieta lor, care constă în verdeață, fasole, porumb, ardei iuți și semințe de chia, bogate în antioxidanți, proteine, fibre și omega 3 . De asemenea, aceștia sunt mari băutori de bere preparată în casă din porumb, care este cultivat și arat manual.

Atunci când aleargă, bărbații Tarahumara obișnuiesc să bea o băutură specială, „iskiate”, făcută din semnițe de chia dizolvate în apă, unde se adaugă și câteva linguri de zeamă de lămâie și miere sau nectar de agave.

Pentru a fi pregătiți pentru alergarea pe distanțe lungi, se antrenează și prin intermediul unei competiții locale, „rarájipari”, pe care localnicii îl mai numesc și „jocul vieții”. Aceștia lovesc o minge făcută din lemn, asemănătoare celor folosite la baseball, pe care o târăsc pe întreg teritoriul unde locuiește tribul. Competiția se dă între juători din două sate vecine, iar uneori se aleargă și câte 300 de kilometri, jocul durând chiar și 40 de ore. Cel mai lung joc de care se știa s-a întins pe 700 de kilometri, iar echipa respectivă a învins datorită unui singur jucător, singurul care mai rezistase.

Și femeile au un joc asemănător, „dowerami”, iar în loc de minge acestea folosesc cercuri din cârpe, pe care le aruncă cu ajutorul unor bețe. Competiția se întinde, de obicei, pe 50 de kilometri și durează în jur de 6 ore.

În 1928, doi Tarahumara au participat la Jocurile Olimpice de la Amsterdam. Deoarece nu li s-a spus că aceștia trebuiau să alerge pe o distanță de doar 42 de kilometri, cei doi au trecut de linia de sosire și au continuat să alerge până când au fost opriți, plângându-se mai apoi de distanța prea scurtă.

Alergătorii Tarahumara au reintrat în atenția publicului abia recent, când au început să participe la diferite maratoane din SUA și Europa. În 1994, un tânăr a câștigat unul dintre cele mai grele maratoane, Leadville, de 160 de kilometri, parcurgând distanța în doar 17 ore și 30 de minute. Recordul acestuia a fost dărâmat abia după opt ani.

Loading...

LĂSAȚI UN MESAJ