Teoria evolutionista – subiect de controverse?

De peste un secol si jumatate de cand Charles Darwin a formulat teoria evolutionista, in lucrarea “Despre originea speciilor prin mijloace de selectie naturala” (1859), aceasta a devenit “dogma” in lumea stiintifica, abia in ultimele decenii manifestandu-se anumite preocupari (timide) de a nuanta, integra si armoniza informatiile derivate din cercetarea moderna (in special, din biogenetica, embriologie, paleontologie, biochimie etc.), cu viziunea clasica. Daca, pentru oamenii de stiinta, confruntarea argumentelor pro si contra evolutionismului poate sa fie un domeniu pasionant, “victimele” sigure ale acestei dispute (cel putin, in sistemul cultural si educational autohton) sunt elevii, carora, de la primele ore de biologie, din gimnaziu, pana la terminarea liceului, li se serveste “dogma” darwinista, pe care trebuie sa o invete (ca pe orice dogma) pe de rost, fara drept de apel, iar, pe de alta parte, in aceeasi maniera rigida, in doisprezece ani de scoala, cu o ora de religie saptamanal (ca ar putea ajunge toti teologi), li se comunica cealalta dogma, a bisericii. Fara intrebari (firesti), fara cautari (care ar fi la fel de firesti), fara conexiuni, incat ar trebui sa ne punem, foarte serios, problema efectelor pe care o astfel de abordare o poate avea asupra unei personalitati in formare, asa cum este cea a copiilor si a adolescentilor. Ce inteleg, cum inteleg, cum integreaza informatiile in propriul sistem de gandire, cum pot deveni creativi si liberi, si nu dependenti de stereotipii si de comportamente mimetice?

Ce sustine Darwin?

Charles Darwin si Alfred Russel Wallace, ambii biologi englezi de marca ai secolului al XIX-lea, ajung, independent, la o teorie potrivit careia multitudinea de specii aparute pe Pamant a rezultat din faptul ca plantele si animalele s-au adaptat la diverse conditii de viata. Intre indivizii unei specii, sustin cei doi cercetatori, exista putine deosebiri, cele mai multe sanse de supravietuire si inmultire avand-o aceia ale caror caracteristici sunt avantajate de mediul in care traiesc.

Ideea nu era chiar noua (Heraclit, Aristotel, in secolele al V-lea – al IV-lea i. Hr., creadeau ca organismele inferioare se dezvoltau/evoluau conduse de o forta motrice), dar nu fusese niciodata, pana atunci, sustinuta cu atata convingere. Intre 1831 – 1836, Darwin participase la celebra expeditie de cercetare de pe HMS Beagle, o corabie care apartinuse marinei britanice si care, ulterior, a fost destinata cercetarilor stiintifice, in diverse colturi ale lumii. In cursul calatoriei, Darwin a strans nenumarate esantioane biologice, analiza comparativa a acestora conducandu-l la formularea teoriei evolutioniste, definita succint prin sintagma “supravietuirea celui mai capabil”, fara a putea explica, insa, felul in care erau transmise diferitele caracteristici ale speciilor (o va face genetica, mai tarziu). Lucrarea “Despre originea speciilor” este urmata, la doisprezece ani distanta, in 1871, de o a doua – “Selectia in relatie cu sexul”. In aceasta din urma, omul de stiinta englez afirma, categoric, evolutia omului din fapturi similare maimutelor antropoide. Teoria sa a scandalizat, in primul rand, pe adeptii teoriei creationiste, potrivit careia omul este creatia lui Dumnezeu, dar i-a contrariat si pe ceilalti oameni de stiinta, atragandu-le atentia asupra faptului ca omul nu este deasupra naturii, ci este doar o veriga in lungul lant al evolutiei.

Ce sustin cele mai recente cercetari stiintifice?

In urma cu 20-30 de ani, mai multe experimente efectuate de cercetatorii japonezi au aratat ca o idee fundamentala a teoriei evolutioniste, aceea ca un organism care reuseste sa se adapteze la mediu, nu poate transmite caracteristile sale descendentilor, nu este adevarata. De exemplu, s-a extras glanda paratiroida (responsabila de reglarea calciului din organism) de la mai multi soareci si s-a demonstrat ca descendentii au suferit de un deficit de calciu, pana la a patra generatie. De asemenea, s-a injectat o molecula de ADN, continand gene care schimbau culoarea ochilor, din rosu in negru, la fluturi, si s-a constatat ca mai multe generatii ulterioare au avut ochii negri. Prin urmare, se poate transmite urmasilor un caracter dobandit, fara interventia unei mutatii genetice.

In 1988, trei biologi britanici au observat ca, in Tara Galilor, intr-o anumita regiune, mai multe plante au reusit sa supravietuiasca, la baza unor piloni de inalta tensiune, unde scurgerile de zinc erau asa de mari, incat, in mod normal, nici o planta nu ar fi putut rezista. Mai mult, aceasta capacitate de rezistenta s-a regasit la toate plantele, pe un teritoriu de zeci de kilometri in jur, intr-un timp foarte scurt, ceea ce teoria darwinista, de asemenea, nu ar putea explica. Neodarwinistii, in schimb, au pus aceasta situatie pe seama “plasticitatii adaptative”, in sensul ca plantele apte sa se schimbe tind sa domine reprezentantii speciei din care fac parte.

Pe de alta parte, teoria evolutionista, spun specialistii nondarwinisti, nu poate explica in ce fel s-a trecut de la materia inerta, la materia vie, dupa care vine problema aparitiei primei celule complexe. De unde a aparut in perfecta “stare de functionare”? Cum se face ca, de exemplu, in procesul coagularii sangelui (cand este vorba de o rana, sa zicem) intervin simultan o serie de factori, in perfecta sincronicitate, care actioneaza doar atat cat este necesar pentru ca organismul sa se vindece? In virtutea carui mecanism, procesul de coagulare odata declansat nu se desfasoara pana cand cand tot sangele din organism s-ar coagula (ceea ce ar fi fatal). Biochimistul Michael Behe, de la Universitatea din Pennsylvania, sublinia, in mod firesc, faptul ca selectia naturala, motorul teoriei evolutioniste, nu functioneaza decat daca este ceva de selectionat – ceva ce poate fi util imediat, si nu in viitor.

In Statele Unite ale Americii, in mare voga este, in ultimii ani, o miscare promovata de mediile religioase protestante – “Intelligent Design” (ID) – care incearca sa realizeze un “hibrid” intre teoria evolutionista darwiniana si cea creationista, afirmand ca exista evolutie, dar aceasta este ghidata de puterea divina. Omul, spun adeptii curentului de gandire, nu s-a nascut dintr-un “hazard al naturii”, este rezultatul vointei Creatorului Suprem, iar viata este o “cursa cu obstacole”, in timpul careia ne amagim ca suntem liberi si luam decizii, cand, de fapt, totul este pe “pilot automat”.

Paradoxul este ca, in timp ce incercam sa deslusim cine suntem si de unde venim, in timp ce stiinta aduna nesfarsite dovezi despre mostenirea genetica, evolutie, selectia speciilor etc., inceputul secolului al XXI-lea gaseste omenirea in pragul unei revolutii spirituale. Este de domeniul evidentei ca suntem guvernati, ca specie, ca indivizi, de o dinamica a biologicului. Dar tot mai multi inclina sa creada ca teoria evolutionismului, cu toate corectiile firesti aduse de ultimele descoperiri,  functioneaza doar de la un moment incolo. Inceputul absolut al omenirii nu este, spun acestia, maimuta antropoida, ci marea taina a creatiei divine, a Cuvantului dintai (si aceasta transpusa in tot atatea variante – religii, mituri – cate culturi exista pe acest pamant). Nu ar trebui sa uitam nici faptul ca Pamantul nu este centrul Universului si ca evolutia noastra pe Terra trebuie gandita in contextul infinitului cosmic. Probabil ca nu vom afla niciodata (oricum, nu in timpul acestei vieti) de unde venim, dar ne putem asuma libertatea de a reflecta asupra acestui mister si putem pleda pentru libertatea fiecaruia de a invata/a cunoaste, intr-o prima etapa, dupa care rolul si rostul inteligentei umane este de a gandi (despre sine si despre lume) cu toata libertatea pe care a primit-o sau a dobandit-o in timp.