Teoria procesului oponent – multe se pot întâmpla, totul trece

Teoria procesului oponent, în psihologie, explică o gamă largă de comportamente, explorează modul în care emoțiile noastre se reglează și se modifică în timp. Această teorie a fost propusă inițial de psihologii Richard Solomon și John Corbit, în anii 1970, completată ulterior prin numeroase studii şi experimente.

Probabil că mulţi dintre noi am auzit de la ceilalţi, în anumite împrejurări, afirmaţii de încurajare sau, dimpotrivă, de temperare a entuziasmului, de felul: “Nu fi îngrijorat, totul trece în lumea asta!”, “Totul trece, va trece şi asta!”, “Nimic nu durează o veşnicie!” etc.

Teoria procesului oponent spune că, atunci când o emoție primară (cum ar fi frica sau plăcerea/ bucuria) este experimentată, sistemul nervos generează iniţial o reacție emoțională intensă și specifică. Această reacție primară este denumită, in studiile de pasihologie, “procesul A”. Cu timpul, totuși, apare un proces secundar, numit “procesul B”, care acționează pentru a contracara sau a reduce intensitatea emoției inițiale.

Altfel spus, când un eveniment sau un stimul trezește în noi o emoție, aceasta, în timp, dă naștere unei alte emoții contrare sau antagoniste. De remarcat că această teorie nu se aplică doar la emoții negative, ci și la cele pozitive, arătând că, după o perioadă de plăcere intensă, poate urma o perioadă de disconfort sau afectare emoțională. O astfel de situaţie apare deoarece organismul nostru este conceput pentru a se autoregla și a crea echilibru emoțional.

Teoria procesului oponent – de la percepţia culorilor, la emoţii

Teoria procesului oponent, în psihologie, aşa cum a fost formulată de Richard Solomon și John Corbit, are la bază “Teoria percepţiei culorilor” (Opponent Process Theory – Teoria procesului oponent), a lui Ewald Hering, fiziolog german de la sfârşitul secolului al XIX-lea, cunoscută şi sub numele de “Teoria celor patru culori primare” – o încercare de a explica modul în care ochiul uman percepe și procesează culorile.

Teoria culorilor oponente

Ewald Hering a susținut că există patru culori primare și a propus două perechi de culori antagoniste, care sunt:

Roşu și verde – aceasta este o pereche de culori antagoniste, ceea ce înseamnă că nu se pot percepe simultan în aceeași zonă a vederii. Atunci când te uiți lintens a un obiect roșu, sistemul vizual reacționează astfel încât, după aceea, vei vedea verdele mai intens. La fel, dacă privești un obiect verde intens, după aceea vei percepe roșul mai intens.

Albastru și galben – similar cu prima pereche, albastrul și galbenul sunt considerate culori antagoniste. Dacă privești intens la o suprafață albastră, ulterior vei percepe culoarea galben mai intens și viceversa.

Aceste perechi de culori antagoniste au fost denumite “perechi de procese oponente”, Hering susţinând că există mecanisme în sistemul vizual care răspund la aceste culori antagoniste și contribuie la modul în care percepem și interpretăm lumea colorată din jurul nostru.

Mintea poate înregistra doar prezența unei singure culori a unei perechi, la un moment dat, deoarece cele două culori se opun. Același tip de celulă care se activează când vedem roșu se va dezactiva la lumina verde, iar celulele care se activează în lumina verde se vor dezactiva când vedem roșu. Cercetările actuale sugerează că adevăratele perechi pentru aceste complexe de receptori sunt de fapt albastru – galben, roșu – cian (albastru) și verde – magenta.

Teoria procesului oponent, în psihologie

După modelul culorilor oponente, în psihologie a fost formulată “teoria procesului oponent”, legătura constând în ideea că mintea noastră procesează informațiile senzoriale în termeni opuşi – fiecare emoţie pe care o simțim este urmată de alta, antagonistă.

Dacă un eveniment ne oferă plăcere sau fericire, un răspuns compensator de nemulțumire va fi în curând activat în organism. Şi invers. Sau, dacă simțim o emoție negativă, cum ar fi tristețea sau frica, mintea noastră va activa un proces opus, care funcționează pentru a contracara aceste sentimente negative și a restabili o stare de echilibru emoțional.

Întrucât ființele umane sunt înclinate să experimenteze senzații pozitive și plăcute și încearcă să evite senzațiile negative sau neplăcute, corpul asigură un proces care caută echilibrul. Din același motiv, dacă, la un moment dat, ceva generează în noi o emoție de o anumită polaritate, se va declanșa o reacție inversă care ne va readuce la homeostazie (echilibru interior natural).

Cum funcţionează Teoria procesului oponent?

Mai multe mecanisme ale minţii noastre se reunesc pentru a da naștere “procesului oponent”. Răspunsul la stimuli urmează un model bifazic, adică, în prima fază, ia naștere o anumită emoție (A), pozitivă sau negativă, de obicei rapidă şi imediată, care ne scoate din neutralitate și capătă intensitate. Fiziologic, se poate manifesta prin pupile dilatate, creşterea ritmului cardiac, a adrenalinei etc.

Pe de altă parte, într-o a doua fază, apare emoția de polaritate opusă (B), care crește cu aceeași rată cu care prima scade. Odată ce stimulul care a provocat răspunsul este îndepărtat, prima emoție încetează – respirația, pulsul revin la normal, ritmul cardiac începe să scadă. Totuși, a doua (care decurge din procesele de opoziție) persistă o perioadă, înainte de a-și recâștiga neutralitatea. Aceasta se numește reacție afectivă.

Teoria procesului oponent, care pune în evidenţă capacitatea de reglare a organismului în faţa emoţiilor, ne asigură de faptul că “orice s-ar întâmpla, totul trece”, nu rămânem prizonieri în emoţii care ar putea să ne destabilizeze sănătatea fizică şi psihică.

Exemple de situaţii în care se manifestă Teoria procesului oponent

Suntem fiinţe complexe, tot timpul experimentăm tot felul de emoţii, generate de cauze exterioare sau de propria interioritate. Acestea pot reprezenta motorul faptelor noastre sau, dimpotrivă, ne pot bloca reacţiile şi capacitatea de a acţiona. Teoria procesului oponent are implicații pentru înțelegerea și interpretarea comportamentului uman în diverse situaţii. Iată câteva exemple:

• Plăcerea (unora) de a se uita la filme de groază sau să se dea în montagne russe s-ar explica prin emoțiile pozitive pe care le declanșează procesul advers (oponent) ca răspuns la frica inițială.
• Sporturile extreme – mulți oameni se bucură de practicarea unor sporturi riscante care, în esență, generează frică (o emoție pe care, în teorie, am dori să o evităm). Acestor oameni le place, de fapt, satisfacția resimțită la final și orchestrată de teoria proceselor opuse. S-a constatat că, de pildă, paraşutiştii profesionişti experimentează mai puțină frică și anxietate înainte de a sări și mai multă plăcere la aterizare decât începătorii.
• Într-un cuplu, fiecare poate accepta inițial imperfecțiunile celuilalt, dar, în timp, s-ar putea să găsească aceste imperfecțiuni mai puțin atrăgătoare.
• Dependența și consumul de substanțe (droguri, alcool etc.) – Teoria procesului oponent a fost aplicată şi pentru a înțelege dependența de diverse substanțe. Consumul unui drog produce mai întâi o emoție plăcută, urmată de o emoție neplăcută. Pentru a regăsi plăcerea, substanţa se consumă din nou şi cu cât această acțiune se repetă, cu atât procesul de opoziție se întărește. În acest fel, efectul pozitiv este din ce în ce mai puţin important, iar efectul negativ din ce în ce mai intens şi de durată. S-a mai constatat, de de asemenea, că, dacă mediul în care este consumată o substanţă care creează dependenţă este modificat, procesul B (oponent) apare cu mai puţină intensitate, de parcă ar fi fost un prim consum.

Multe se pot întâmpla, totul trece

Teoria procesului oponent ne spune că multe se pot întâmpla în viaţa unui om, dar natura ne-a înzestrat cu această capacitate extraordinară de a ne reechilibra. Chiar dacă există ceva care ne îndepărtează de neutralitatea emoțională, nu va dura pentru totdeauna.

Cunoaşterea acestui adevăr ajută psihologii în abordări mai eficiente in tratarea tulburărilor de anxietate, depresie și a altor afecțiuni legate de reglarea emoțională, precum şi la înţelegerea contrastelor emoţionale – după experimentarea unei emoții intense, cum ar fi frica, bucuria ulterioară poate fi percepută ca mai puternică din cauza proceselor oponente care au loc.

“Procesul oponent”, care afirmă că mintea noastră evită extremele experiențelor emoționale, contracarând stimularea pe care o primește cu o reacție opusă sau “adversară”, este util şi pentru adaptarea fiecăruia la diverse situaţii, deoarece ne arată că, în timp, răspunsurile emoționale la stimuli pot slăbi. Aceasta are implicații în adaptarea la situații noi sau neobișnuite. Odată cu expunerea repetată la un anumit stimul, intensitatea răspunsului emoțional inițial poate să scadă.