Teoria sumeriană despre formarea Terrei, atribuită locuitorilor planetei Nibiru

Textele sumeriene dezvăluie de-a lungul a șase tăblițe o teorie uimitoare despre formarea Terrei. Multe din cunoștințele sumerienilor sunt puse pe seama zeilor, a celor veniți din cer. Unii cercetători îi numesc nefilimi, locuitorii planetei Nibiru.

În textele sumeriene, în „Epopeea Creației”, formarea Terrei este redată prin înlocuirea planetelor cu nume de zei. Pe un desen antic sumerian, vechi de 4.500 de ani, s-a găsit o reprezentare a Sistemului Solar, în care apare și a XII-a planetă, între Marte și Jupiter. Luna este reprezentată precum o planetă, iar Pluto apare ca un satelit lângă Saturn, mărimile planetelor fiind reprezentate corect și identic cu cele din hărțile astronomice de azi.

La început exista Soarele, Mercur și planeta Tiamat numită și „Monstrul Apos” (planete care formau Trinitatea). Mai târziu, din elementele primordiale dintre Soare și Tiamat s-au format planetele Marte și Venus. Apoi s-au format Saturn și Jupiter. Jupiter avea un mesager, un satelit: Pluto. Au urmat Uranus și Neptun. Atrase de Tiamat, planetele aveau orbite dezordonate. Planeta Neptun va atrage o altă planetă în Sistemul Solar, cu o orbită inversă acelor de ceasornic. Planeta poartă numele zeului Marduk.

Trecerea planetei „Marduk” prin dreptul lui Neptun avea să o influențeze rotunjindu-i traiectoria. Pe lângă Uranus, va căpăta 4 „vânturi”, iar de la Saturn va lua alte 3 „vânturi”, sateliți. Trecerea pe lângă Saturn și Jupiter a planetei „Marduk” îi vor devia din nou rotația, îndreptând-o spre Tiamat. Apropierea de Tiamat a determinat desprinderea a 11 monștri, „sateliți” din „Monstrul Apos”, principalul satelit fiind Kingu, reprezentat sub forma Lunei.

Astfel, planeta Marduk în drumul ei a născut 7 sateliți. Odată cu înaintarea spre Tiamat, câmpurile gravitaționale au modificat din nou traiectoria planetei Marduk, de planeta Tiamat ciocnindu-se unul dintre sateliții ei.

Abia la a doua rotație, Marduk se va ciocni de Tiamat, Monstrul Apos, „sfârtecând-o” în două. Un satelit al lui Marduk se prăbușește pe una dintre jumătățile lui Tiamat și astfel se formează Terra.

A doua jumătate a devenit o „brățară”, ceea ce azi cunoaștem a fi centura de asteroizi. Împinsă pe o nouă traiectorie, Kingu i se va alătura, devenind satelitul ei, respectiv Luna.

Luna și Terra sunt stratificate, ceea ce înseamnă că s-au consolidat singure, infirmând teoria desprinderii Lunii din Terra. Acest fapt este întărit și de teoria lui Bill Hartmann, care afirmă că Luna s-a format din ciocnirea Terrei cu o planetă. Terra și Luna generează căldură, însă căldura Terrei vine de la substanțele radioactive din nucleu, iar căldura Lunei vine de la materialele radioactive aflate aproape de scoarța selenară.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, conform legii lui Bode, astronomii erau convinși datorită consecvenței unei distanțe anume a planetelor față de Soare, că între Marte și Jupiter mai exista o planetă. Datorită acestei legi ei au descoperit mulți asteroizi pe parcursul anilor.

Cu toate acestea, dispariția planetei nu poate fi explicată prin explozie, deoarece rămășițele nu sunt găsite și nici prin coliziune, căci planeta vinovată nu e de găsit nici ea. În plus, dacă ne gândim că rămășițele s-ar putea găsi în centura de asteroizi, acest fapt nu este credibil deoarece asteroizii nu formează nici măcar o planetă și au o singură rotație axială și nu două.

Formarea Terrei, conform teoriei sumerienilor, atribuită nefilimilor, este pusă pe seama planetei Marduk. Crearea cometelor, spulberarea sateliților lui Tiamat în comete mai mici, cu o traiectorie alungită și în ordinea acelor de ceasornic (numite și „rebelele Sistemului Solar”), au rezultat în urma ciocnirii lui Marduk cu Tiamat. Totodată și cavitatea adâncă întâlnită în Oceanul Pacific este explicată prin această ciocnire.

În urma unui studiu lingvistic riguros, aceste texte au o altă semnificație și prezintă o altă realitate dacă sunt tratate serios și nu ca mit. Zacharia Sitchin face o corelație între textele sumeriene și textele biblice, asemănându-l pe zeul Marduk cu Iahweh. Spre exemplu, în formarea Cerului și Pământului se relatează despre formarea planetei Pământ și a centurei de asteroizi, care este „cerul”.

Prin urmare, Terra s-a format prin ciocnirea lui Tiamat cu o planetă atrasă de Neptun din afara Sistemului Solar. De la „Monstrul Apos”, noua planetă formată a moștenit apa, element esențial vieții. Spre deosebire de teoria științifică, textele sumeriene au o explicație mult mai plauzibilă a „formării” apei. Imediat după ciocnirea planetei, satelitul vechi al lui Tiamat i s-a alăturat, datorită gravitației, devenind singurul satelit: Luna.