Teoria universului ekpirotic, citește despre noul model cosmologic

Teoria universului ekpirotic isi trage denumirea de la grecescul „ekpyrosis” (imbratisare, „ca un foc care se aprinde”n.n.) si este un model cosmologic propus in 2001, de catre Neil Turok si Paul Steinhardt. Desi este o teorie recenta, aceasta pare a fi inspirata de conceptia filozofilor stoici ai antichitatii, referitoare la „eterna reintoarcere”, un ciclu fara sfarsit de „imbratisari” ale universurilor, „imbratisari” urmate de o dezvoltare identica a noului univers. Mai simplu, conform teoriei universului ekpirotic, cosmosul este format dintr-o pereche de universuri tridimensionale, separate intre ele, in dimensiunea a cincea, de o distanta infima (mai putin decat diametrul unui atom).

Sau, dupa alte descrieri apartinand aceleiasi teorii, un univers se defineste ca un „obiect” numit „brane” (dupa cuvantul englezesc „membrane”), aruncat intr-un spatiu cu mai mult de patru dimensiuni. Fiecare punct din spatiul nostru ar fi invecinat cu un punct din celalalt univers. In prezent, cele doua universuri se indeparteaza incet unul de altul si fiecare dintre ele se extinde rarefiindu-si astfel continutul.

In cele din urma, vor ajunge sa fie doar un spatiu gol in extindere. Cand se va ajunge la aceasta faza, o forta similara cu un arc de cerc va reuni cele doua universuri. In momentul in care acestea se vor ciocni, se va elibera o energie care se va transforma in materie, generand un nou Big Bang. Datorita efectelor cuantice, diferite parti ale celor doua universuri se ating una pe cealalta, in momente putin diferite, dand nastere unor „incretituri” din care se vor forma ulterior galaxiile. Apoi universurile se vor respinge din nou reciproc, iar intregul proces se va repeta la nesfarsit.

Intr-un asemenea scenariu, Big Bang-ul ar fi un schimb de energie impresionant, un univers transmitandu-i celuilalt o cantitate fenomenala de energie si de materie, sub o forma foarte condensata, iar celalalt se va manifesta la fel. Acest schimb ar sta la baza teoriei universului ekpirotic, iar autorii ei sustin ca universul nostru ar fi trecut deja, de mai multe ori, printr-un astfel de proces.

La putina vreme dupa publicarea teoriei lor, cei care au descris acest model au recunoscut ca este, pana la un punct, o continuare a  teoriei „inflatiei”, formulata de Alan Guth si Andrei Linde, la inceputul anilor ’80. (De altfel, ultimele contributii spectaculoase la teoria „inflatiei”, care au provocat dezbateri aprinse, au fost aduse in 2010, de catre cercetatorul englez, Stephen Feeney, care sustine aparitia din nimic a unor „bule inflationiste”, reprezentand fiecare cate un univers guvernat de legi fizice diferite de ale noastre si cu existenta concomitenta. Unele „bule” se pot extinde si pot dura la infinit, altele dispar. Cand „bulele” se ciocnesc unele de altele, lasa urme de radiatii.)

Universul ekpirotic este unul dintre raspunsurile pe care cercetatorii le propun, pentru a raspunde la din ce in ce mai nelinistitoarea intrebare referitoare la destinul final al universului. Se poate acesta dilata la nesfarsit, disparand pur si simplu? Ar putea sa ajunga la o dimensiune maxima, apoi sa se contracteze pana la prabusire, din cauza gravitatiei? (teoria Big Crunch) Ar putea trece prin faze alternative de dilatare si contractie la infinit? Va fi materia, de la stele si galaxii, pana la particulele subatomice, sfasiata de expansiunea Universului? (teoria Big Rip)

Astronomul Edwin Powell Hubble (dupa numele caruia s-a dat si denumirea celebrului telescop orbital), omul de stiinta care a schimbat fundamental perceptia noastra despre univers, demonstrand existenta altor galaxii, a aratat, cu mult timp inainte de teoria universului ekpirotic, ca aproape toate galaxiile se indeparteaza de noi si ca marimea deplasarii nu este intamplatoare, ci proportionala cu distanta de la Pamant la galaxie. Unele observatii recente chiar indica faptul ca rata expansiunii universului nu scade, ci creste.  Tot el este cel care a aplicat, in mod corect, Efectul Doppler la expansiunea Universului, fenomen numit specific in astronomie si cosmologie „deplasarea spre rosu”. Efectul observat de el  stabilea o proportionalitate intre variatia spectrului electromagnetic al unei anumite galaxii si departarea aceateia de planeta Pamant.

Aceasta proportionalitate, denumita Legea lui Hubble, a descris si a masurat expansiunea universului. Ceea ce in studiile cosmologice se numeste „faza de inflatie” reprezinta, asadar, o expansiune extrem de rapida a universului, care ar anunta o alta „creatie” exploziva. Schematic, traseul care defineste universul ekpirotic ar fi: Big Bang-„imbratisarea fierbinte” (coliziune intre doua „membrane”-universuri), formarea particulelor elementare si apoi a tuturor structurilor care se pot observa in univers, dilatare (expansiune) si…”eterna reintoarcere”.

Cercetarile recente arata faptul ca, la momentul actual, Universul este din ce in ce mai putin dens, un semn, potrivit teoriei universului ekpirotic, ca ne apropiem de un nou ciclu. Cu toate argumentele oamenilor de stiinta, si aceasta reprezentare ramane o supozitie, asa cum sunt, pana la urma si toate celelalte teorii. O certitudine ar fi ca Universul este infinit si mobil, o alta ca ne putem bucura observand cu ochiul liber aproape 6000 de stele, dintre cele aproximativ 300 de miliarde cate exista in galaxia noastra, iar adevarul despre destinul Pamantului il vom afla in viata aceasta sau, mai sigur, intr-o alta.