Evolutia teoriilor criminologice clasice

Primele teorii criminologice stiintifice apar in secolul al XVIII-lea, odata cu lucrarea celebra a lui Cesare Beccaria: Despre infractiuni si pedepse, lucrare ce a modernizat atat sistemul de justitie, cat si in special sistemul de sanctionare a criminalilor. In esenta, criminologia ca stiinta (diferita de criminalistica – mult mai axata pe metode si practici de interventie) combina elemente din psihologie, sociologie, medicina si statistica, studiind criminalitatea ca pe un fenomen global, complex, si practica anti-criminala.

Dupa cum s-a mentionat, primele teorii criminologice apar odata cu Beccaria, care a postulat unele principii valabile si astazi, printre care: legalitatea incriminarii si a sanctionarii – legea singura poate prevedea faptele ce constituie infractiuni si tot numai legea poate pedepsi; proportionalitatea sanctiunilor cu gravitatea faptei si caracterul moderat al pedepsei – Beccaria a criticat pedeapsa cu moartea, considerand privarea de libertate o sanctiune mai eficienta si umana. De altfel, odata cu lucrarea sa, pedeapsa capitala incepe sa fie foarte rar aplicata.

Teoriile criminologice ale lui Beccaria au ajutat cu adevarat reforma justitiei, acesta punand accentul pe posibilitatea si caile de a preveni infractiunile. Ca un raspuns la lucrarea sa, in secolul al XIX-lea se formeaza scoala criminologica bio-antropologica, cu fondator pe Cesare Lombroso. Aceasta se transforma in scoala pozitivista italiana, in cadrul careia care Enrico Ferri si Rafaelle Garofaro au contribuit masiv la formularea unor noi teorii criminologice.

Scoala pozitivista este prima care a privit criminalitatea, crima si criminalul ca fiind un fenomen complex, cu o cauzalitate multipla, complexa. Actul criminal ar fi cauzat de un complex de factori, atat interni, cat si externi. Lombroso creeaza una dintre teoriile criminologice extem de populare – desi astazi invechite – cea a tipurilor criminale si a criminalului innascut: crima ar fi ereditara, criminalul mosteneste o „nebunie morala” ce il face indiferent normelor sociale. El a construit un portert-robot al criminalului, indicand cateva trasaturi specifice celor mai multi dintre acestia – stigmate – fizice si psihice. Aceste stigmate ar fi: un craniu asimetric, un nas mare si turtit, ceafa lata, dinti asimetrici. Potretul-robot al criminalului ar infatisa, astfel, o adevarata bestie – ceea ce ar face atat de simpla recunoasterea lor!! Spre sfarsitul carierei, el si-a revizuit pozitia mult prea determinista, acceptand ca o persoana poate deveni criminal si sub influenta unor factori in afara de cei biologici si ca nu exista in mod necesar diferente fizice intre oameni normali si criminali.

Teoriile criminologice continua sa se dezvolte prin munca lui Enrico Ferri, care va pune accentul pe influenta factorilor externi, sociali in adoptarea comportamentului criminal. El accepta ca factorii biologici pot avea un rol, insa cei exteriori sunt cei mai importanti in dezvoltarea criminalului. Ferri spune ca trebuie dezvoltate si alte mijloace pentru reintegrarea individului criminal, pedeapsa in sine fiind de multe ori ineficienta – gandire extrem de moderna, care este astazi o idee principala in cadrul sistemului justitiei. Un alt reprezentat, Graofalo, va pune accent pe alti factori esentiali in dezvoltarea criminalului, si anume cei psihologici.

Ca raspuns la aceste teorii criminologice – care, desi au dezvoltat criminologia ca stiinta, au fost prea limitative – s-a dezvoltat scoala sociologica franceza de gandire, cu reprezentanti ca Gabriel Tarde si Emile Durkheim. Potrivit acestei scoli, cel mai important in adoptarea comportamentului criminal este factorul social, mediul in care se dezvolta individul. Tarde creeaza celebra teorie a imitatiei – comportamentele, inclusiv cel criminal, se invata social, ca o meserie! Se poate vorbi despre o imitatie pozitiva – atunci cand individul preia din societate modele pozitive si de o imitatie negativa – modele de comportament deviante.

Emile Durkheim, celebrul sociolog, a creat una dintre cele mai cunoscute teorii criminologice: cea a anomiei sociale – stare de dereglare normativa a unei societati, o dezorganizare care ofera oportunitati individului neintegrat de a incalca orice norma, caci aceasta nu mai are putere asupra sa. Dupa Durkheim, crima ar fi un fenomen necesar in societate, de progres! Crima este un „fapt social normal”, luand in vedere constanta si generalitatea acesteia si faptul ca nu a existat, nu exista si nu va exista societate fara devianta – concept in care intra si crima. Devianta (implicit si crima) ar avea un rol social important: prin abaterea de la norma apare adaptarea si progresul, crearea altor norme mai eficiente si functionale.

Alte teorii criminologice au fost construite de catre psihologi, care bineineles ca pun accentul pe factorul psihologic in adoptarea comportamentului criminal, nu pe cel biologic sau social. O teorie celebra, cea a personalitatii criminale – Jean Pinatel, postuleaza ca personalitatea unui criminal se centreaza pe un set specific de trasaturi: labilitatea psihologica si emotionala (trecerea de la o emotie la alta si de la o idee la alta), egocentrismul (punerea pe prim plan a propriei pesoane si a propriilor nevoi), indiferenta afectiva (lipsa reactiilor afective si emotionale la vederea suferintei sau a lipsurilor altora), agresivitate (latenta sau activa). Acest complex de trasaturi ar favoriza un individ sa treaca la infaptuirea actului criminal: multi ne imaginam in situatii-limita „cum ar fi sa fur asta”, „cum ar fi sa ii dau in cap”, insa individul care prezinta aceste caracteristici va trece la fapt!

Alte teorii criminologice sunt de natura psihanalitica, avandu-i in centru pe Sigmund Freud, Alfred Adler si Carl Gustav Jung. Dupa cum se stie, Freud (parintele psihanalizei) a pus accentul pe un instinct sexual, un complex oedipian care ar avea la baza dorinta inconstienta a copilului pentru parintele de sex opus si dorinta de anihilare a celui de acelasi sex. Un complex oedipian intens si nerezolvat, alaturi de „teama de castrare” si de acumularea diverselor frustrari pot conduce omul la comportamentul de tip criminal. Criminalul ar fi criminal din frustrare combinata cu vinovatie. Alfred Adler pune la baza crimei existenta a doua complexe: cel al inferioritatii si cel al superioritatii, complexe dezvoltate inca din primii ani de viata.

Desi nu se poate contesta total valoarea teoriilor criminologice de factura psihanalitica, li s-a reprosat faptul ca ignora in cunostinta de cauza influenta evidenta a unor factori sociali. De altfel, fiecare specialist are tendinta de a favoriza excesiv propriul domeniu: psihologii se bazeaza pe factorii personalitatii, sociologii pe factori sociali si mediu, bio-antropologii pe factorii biologici si fiziologici, psihanalistii pe analiza inconstientului. Teoriile criminologice moderne incearca (fara a reusi total) sa combine toti acesti factori, recunoscand ca in functie de crima si criminal, unii pot fi mai importanti decat altii. Totusi, factorii sociali si psihologici au castigat teren, cei biologici si psihanalitici fiind mai degraba ignorati in practica criminologica moderna.