Tifonul – origine, intrebuintari

Astazi, toata lumea stie ca tifonul este o panza subtire, ajurata (cu mici perforatii), facuta din bumbac sau din in (rareori din lana sau matase) si care, in mod curent, se utilizeaza pentru pansamente. Denumirea « tifon » se folosea, la inceput, pentru orice fel de panza rara, din care se confectionau voaluri, esarfe, robe, perdele sau alte materiale (care, de exemplu, sa impiedice intrarea mustelor si a altor insecte in interiorul unei locuinte). In secolul al XIX-lea, dintr-un astfel de material apretat se realiza si tutu-ul pentru balerine – fustele largi, prinse direct de corset, peste mai multe jupoane.

Locul de origine al tifonului este orasul Gaza, din Palestina. In perioada Evului Mediu, tifonul a fost importat si in Europa, devenind, insa, foarte cunoscut si util, mai ales incepand cu secolul al XIX-lea, dupa ce medicul englez, de origine scotiana, Joseph Lister, a conceput un bandaj pentru rani, care omora agentii patogeni. « Tifonul Lister » era imbibat cu acid fenic, pentru a dezinfecta ranile, evitandu-se, astfel, infectiile si necrozele. De altfel, baronul Lister, unul dintre cei mai apreciati chirurgi ai vremii sale, are meritul de a fi promovat practici medicale antiseptice, care sa ucida sau sa previna proliferarea bacteriilor si a virusilor, inspirat fiind si de cercetarile savantului francez Louis Pasteur, dar si de educatia primita de la tatal sau, un pionier in domeniul microscopiei.

In timpul in care a fost profesor de chirurgie la Glasgow si Edimbourg (Scotia), Lister a descoperit (in 1865) mecanismul formarii cangrenelor si, prin utilizarea acidului fenic, a reusit sa reduca semnificativ (cu 40-50%) rata mortalitatii postoperatorii. Prin inventarea si a altor pansamente antiseptice, formate din tifon imbibat cu dextrina (o substanta uleioasa obtinuta din amidon), medicul scotian este precursorul unui alt fel de pansament, realizat in 1917, de catre Auguste Lumiere, unul dintre fratii Lumiere, cunoscuti mai mult pentru contributiile la inventarea cinematografiei. « Pansamentul gras » antiseptic, al lui Lumiere, era impregnat cu o solutie formata din 98 de parti de parafina, o parte balsam – extras dintr-un arbore originar din America de Sud – si o parte ulei de masline. Un asemenea amestec facea ca pansamentul sa nu se lipeasca si ajuta si la regenerarea tesuturilor. Pansamentul gras antiseptic se foloseste si in prezent, aplicat pe plaga si fixat cu leucoplast.

Printre substantele antiseptice cele mai folosite pe bandajele din tifon sau care se aplica inainte de fixarea acestora, pentru dezinfectarea ranilor, se afla  clorhexidina (frecvent utilizata si in tratamentele stomatologice), « apa » Dakin (pe baza de hipoclorit de sodiu si al carei nume provine de la cel al inventatorului), triclosanul (care intra si in compozitia sapunurilor, a deodorantelor, a gelurilor antiseptice), dar despre care se crede ca are un anume potential cancerigen, in combinatie cu clorul din apa, hexamidina etc.

Tifonul este util si pentru comprese – benzi din material indoit de mai multe ori, de obicei, in forma patrata, care se aseaza pe o rana inainte de a pune pansamentul. Exista comprese sterile, la care se apeleaza in cazul operatiilor, si comprese nesterile, pentru uzul curent, cand este vorba de rani superficiale. In farmacii, oricine poate gasi comprese hemostatice (care ajuta la oprirea sangerarilor), dezinfectante si cicatrizante. De asemenea, s-au diversificat si bandajele – foarte practice si eficiente fiind cele elastice, care permit o compresie mai puternica sau bandajele autoadezive, extensibile, foarte potrivite pentru articulatii (in caz de entorse, luxatii, intinderi musculare etc.), pentru ca nu restrictioneaza miscarea, sunt permeabile pentru aer, reutilizabile dupa spalare si contin 95% bumbac.