Necesitatea omului de a-și explica asemănările și deosebirile proprii în raport cu celălalt s-a însămânțat încă de la primul contact al acestora aparținând diferitelor culturi, când pelerinul, negustorul, navigatorul și mulți alții, în itinerariul lor, au ajuns să intre în contact direct cu o nouă lume, guvernată de alți zei, alte principii și alte rituri. În urma acestui contact, au luat naștere reacții afective difuze și contradictorii: fascinația și repulsia datorate magiei exercitate de aerul străinului.
Astăzi, aceste două aspecte ale firii umane sunt încă intense, iar proiectarea individului față de ceea ce se numește „celălalt eu” le face posibile. Așadar, acestea sunt câteva dintre tradițiile lumii, imposibil să nu fie catalogate de societatea modernă drept bizare.
Sistemul gheișelor
Sistemul tradițional al gheișelor, în Japonia, este unul dintre ele, fiind înlocuit în zilele noastre de un sistem modern. Conceptul de „gheișă” înseamnă „femeie care excelează în arte” și apare spre sfârșitul secolului al XVII-lea, când Japonia intră în epoca Edo, care a guvernat aproximativ 260 de ani. La început, cei care jucau acest rol erau bărbați, numindu-se „hokan”. Dacă în anii 1990 gheișele se regăseau într-un număr mare, peste 25.000, în anul 1930, se înregistrează o creștere de 65.000, majoritatea în Tokyo.
În prezent, numărul a scăzut dramatic, reducându-se la 10.000, iar în Tokyo, 100. Autenticitatea celor prezente este pusă însă sub semnul întrebării. Spre deosebire de cele crescute tradițional, gheișele moderne numai sunt vândute pentru mâncare de familiile lor și nu mai sunt luate de acasă de la o vârstă fragedă. În zilele de azi, ele se pot oferi voluntare pentru practicarea acestei arte, arta tradițională japoneză, a dansului, ceaiului și multor alte tradiții înrădăcinate în conduita practicanților, de secole.
Gheișele tradiționale nu ofereau servicii sexuale așa cum se zvonește despre cele moderne că o fac. În timpul uceniciei, gheișa se supune mai multor etape de inițiere și unui ritual numit „mizuage” care presupunea tăierea simbolică a unei părți a cocului. De asemenea, puritatea ei nepătată era licitată și vândută unui client. Astăzi, acest lucru numai este practicabil, fiind interzis de legea japoneză. După „mizuage”, coafura ei este schimbată pentru a anunța că fata a devenit femeie. Gheișele, pentru păstrarea unei coafuri immaculate peste noapte, obișnuiau să doarmă cu gâtul pe mici suporturi, denumite „takamakura”.
Tatuarea cu Henna
Tatuajul cu Henna este o altă tradiție veche în multe culture antice. Henna este o vopsea naturală a cărei sursă se găsește în planta lawsonia inermia care crește în Nordul Africii, India și alte zone din Orientul Mijlociu. Frunzele plantei sunt uscate și măcinate, iar în urma pisării lor se obține o pudră roșu-maronie, cu ajutorul căreia se colorează părul, pielea și unghiile.
Desenele, folosite cel mai des la nunțile indiene și musulmane, reprezintă simboluri ale fertilității și dragostei. Un alt aspect interesant legat de utilizarea acesteia este scopul și anume transmiterea celor nerostite prin intermediul desenelor cu henna, acestea fiind un alfabet pentru cititorii interesați.
„Lotusul auriu de 7 centimetri”
O altă tradiție inedită este cea a „Lotusului auriu de 7 centimetri” sau legarea picioarelor în rândul femeilor tinere din China, începând din secolul al X-lea și continuând până în secolul al XX-lea. „Picioarele lotus”, așa cum erau denumite labele picioarelor deformate, erau rezultatul unui proces ce dura un an de zile, începând cu vârsta de 2 ani, înainte ca bolta piciorului să fie formată pe deplin.
Labele erau curbate până la frângerea oaselor, iar degetele îndoite spre talpă, cu articulațiile dislocate. Picioarele erau legate cu bandaje din pânză udă care se strângea în momentul în care se usca având rolul de a ține forțată configurația piciorului. Picioarele foarte mici erau considerate o atracție erotică și estetice. Bărbaților nu le erau recomandate descoperirea picioarelor practicantelor fără încălțaminte, altfel ducând la pierderea farmecului. Din pricina dimensiunii picioarelor, fetele mergeau cu pas mărunt, legănat. Acest „mers lotus” era ceea ce dădea farmec fetelor.
Eunucii
O tradiție care s-a menținut până în prezent este cea a eunucilor, cunoscuți ca cei impotenți. Băieți sau bărbați ai Indiei sunt castrați, în prezent printr-o operație chirurgicală, devenind servitor credincioși ai femeilor din harem. În trecut, această operație se realiza fără anestezie sau antibiotice, cei implicați oferindu-se fie voluntar, fie erau forțați. În istorie, eunucii dețineau poziții sociale înalte fiind extrem de apreciați pentru puterea și tăria lor. Recunoașterea lor se datora și faptului că protejeau femeile, iar adaptarea lor era continuă. Trăind printre ele, aceștia purtau rochii tradiționale pentru femei, iar fardurile erau nelipsite.
Traiul post-mortem
Traiul alături de persoanele decedate este un alt aspect inedit cultural, practicat în Indonezia. Funerariile sunt un aspect important pentru grupul etnic Toraja. În perioada – care poate dura și câteva luni de zile – în care o familie îndoliată strânge bani pentru organizarea ceremoniei, cadavrul este înfășurat în cârpe și ținut în casă. Percepția lor este că, până în momentul înmormântării, sufletul celui decedat rămâne alături de ei, în casă.
Extirparea organelor genitale
Practicată în Africa, India și vestul Asiei, mutilarea genitală a femeilor este o altă controversă pentru spiritual modern care constă în îndepărtarea parțială sau totală a organelor genital externe. Scopul practicii este de a controla sau reduce sexualitatea femeilor. Alte aspecte asociate cu o practică benefică sunt inițierea și integrarea socială a tinerelor. Organele genitale sunt private drept impure și de neprivit. Practicile au loc și în comunitățile imigrante din S.U.A, Canada , Marea Britanie și alte câteva țări unde sunt interzise prin lege.
În Guam, insula din vestul Ocenului Pacific, este votat un bărbat care va fi însărcinat cu inițierea femeilor în practicile sexuale, o femeie neputându-se căsători dacă este încă pură.
În Bahrein, o țară insulară și suverană din Orientul Mijlociu, bărbații medici ginecologi, pot examina organele genitale femeiești, dar nu le pot privi direct. Fiecare ginecolog are o oglindă cu ajutorul căreia examinează.
Întâlnirea celuilalt a fost dintotdeauna o provocare, iar traducerea particularităților fiecărei culturi după o lege universal valabilă – imposibilă. Cultura individului se conturează mai degrabă prin comparație, prin comparația modurilor distincte de a fi și de a exista, iar depășirea exotismului înseamnă înțelegerea celuilat, a particularităților lui, dar și a asemănărilor.