România aceasta frumoasă a mea a dat tuturor motive să se mândrească cu ea! Ape repezi, munți înalți, peșteri adânci săpate în pământ, păduri umbroase, castele, cetăți, istorie, tradiție, cultură și, mai ales, oameni care au lăsat în urma lor, broderii frumoase pe chipul unei țări bogate. Lor le datorăm o parte din realizările mondiale de astăzi! Și tot lor trebuie să le mulțumim pentru o limbă atât de melodioasă, de frumoasă și de complexă, în care au expus, până în cel mai mic detaliu, secretele sufletelor mari!
Sunt trei case memoriale cărora, un împătimit al literaturii române le poate trece pragul în această țară. De ce le-am ales pe acestea? Pentru că una a găzduit în ea, geniul nepereche al literaturii românești. I-a ascultat frământările, i-a păstrat secretele și l-a făcut zeu printre dumnezei. Alta, a găzduit pentru o vreme, un suflet nobil, blând și cald, un suflet care a iubit deopotrivă și copii, și gâzele și florile. Adică, viața, în cele mai pure forme ale sale. Iar o alta, pentru că a știut să aprecieze un iubitor al istoriei trăită și rostită în versuri, un bun cunoscător al versificației pastelate, un ministru, un membru marcant, fondator al Academiei Române, dramaturg, om politic și deschizătorul de drumuri al teatrului românesc.
Cine sunt toți acești oameni și de ce i-am ales pe ei, pentru topul preferințelor turistico-literare de astăzi? Ei sunt, pe rând, luceafărul Mihai Eminescu, veșnicul îndrăgostit George Topîrceanu și, nimeni altul, decât autorul de geniu al Chirițelor, Vasile Alecsandri. Este greu să faci un traseu cultural, din care să excluzi atâtea nume de marcă ale României frumoase. Este dificil să ierarhizezi geniile literare după importanță. Topul de astăzi nu și-a propus în niciun caz așa ceva. Singurul citeriu de selecție este cel geografic. Acela care să unească două zone importante ale acestei țări: Moldova de Țara Românească. O unire făcută din condei, din inimile unor personalități marcante românești, pe fila eternă a culturii și literaturii de la noi din țară.
Trece-le pragul acestor case memoriale! Vizitează-le și simte-le inspirația acelora care încă mai trăiesc în ele!
Veșnicia s-a născut la sat casa lui Eminescu
Ipotești. Satul atâtor versuri eminesciene nu este cu nimic diferit de alte sate. Ceea ce l-a făcut însă să intre în memoria colectivă este tocmai Eminescu. În dimineața în care am ajuns la el acasă, poetul plecase de cu zori, la redacție. Lăsase ușile larg deschise ca soarele să pătrundă și sufletul casei nu numai al lui și, o lăsase pe Ana în prag, să ne povestească despre el. Ana este muzeograf. Dar, în taină este îndrăgostită de Eminescu. Își începe povestirea, odată cu nașterea poetului. O ascult mirată și, după cum mângâie fiecare obiect care, odinioară a aparținut acestuia, îmi este clar cât de tare îl iubește. Încă nu i-am înțeles gesturile dar, mă gândesc că nu poți să fii muzeograful casei eminesciene fără să-l iubești pe poetul acesta.
Un scrin ce amintește de o cochetărie aparte a doamnelor de la 1800, scaune din piele decorată prin pirogravură sau sculptură, canapele tapisate, ștergare frumos scrobite și atârnate lângă icoane vechi de când lumea… așa arăta sufrageria în care micul Eminescu își bea câteodată ceaiul împreună cu tatăl său. Trec pe rând, dintr-o cameră în alta, iar podeaua de lemn scârțăie ușor sub tălpile noastre obosite de atâta drum. Dormitorul, destul de primitor, îmi înfățișează o parte din îndeletnicirile zilnice ale poetului.
Îl văd parcă, cu ochii minții, aplecat la lumina sfeșnicului de pe măsuță, scriind de zor câte o poezie în nopți geroase. Patul, destul de micuț, cred că nu l-a găzduit prea mult. Ana îmi spune cum lucra nopțile la versurile lui, până la 4 dimineața. La ora șase începea deja, munca pentru ziar. Patul îmi confirmă spusele ei. Este aproape neatins, cearceafurile de un alb imaculat, netezite până la exasperare, îl așteaptă să-și odihnească măcar ochii, dacă nu și gândurile.
Casa de la Ipotești a fost reconstruită în 1979 și o parte din mobilierul de aici nu este cel original. Dar pianina, soba aceea impresionantă în jurul căreia se adunau membrii familiei în serile răcoroase, micile tablouri din care ne privesc și astăzi poetul și cei dragi lui, scaunele acelea lucrate manual în piele… aproape că îi simți pașii și răsuflarea în fiecare colț al casei și sufletul îi este impregnat parcă în obiectele păstrate aici!
Casa lui Topîrceanu – gâze, flori și o tanti… Mioara
Tanti Mioara e și ea, îndrăgostită clar de Topîrceanu. Nu încape îndoială. Am întâlnit-o prima dată acum câțiva ani și, de atunci mi s-a părut ceva suspect. Cum deretica ea curtea casei, cum povestea despre el atingând cu tandrețe fiecare lucrușor din odăile de altădată, de parcă ar fi avut viață în ele, nu alta!
Topîrceanu avea 19 ani și era elev la liceul Sf. Sava, în București, când a ajuns pe meleagurile muscelene ale Câmpulungului. Vacanțele venea în sat unde a și pus ochii pe o educatoare, Victoria Ioga, frumușică și înstărită (casa în care ne aflăm i-a aparținut acesteia) și s-a căsătorit cu ea în 1912. Locuința de la Nămăiești a devenit singura casă personală fiindcă, în rest, Topîrceanu a fost chiriaș grăbit.
Mioara ne îmbie să vedem parterul în care se păstrează și astăzi tot felul de documente care atestă trecerea lui Topîrceanu prin această viață. La etaj, în cele două cămăruțe, dormitorul și sufrageria, se găsește tot ce s-a mai putut păstra într-o viață de om. Un cerdac generos, realizat după tipicul arhitectural muscelean te îmbie la vers și visare. Cu siguranță, Balada greierului și a furnicii, precum și multe alte nestemate literare au fost scrise cu drag, în serile târzii de vară, de aici de unde, priveliștea asupra Nămăieștiului și împrejurimilor, fac casă bună cu stelele cerului.
Un tet-a-tete ingenios s-a mai păstrat încă, în camera de lucru. Dacă erau în relații bune, cei doi soți stăteau față în față, dacă nu, își întorceau frumos, spatele. Biroul și scaunul sunt pirogravate manual, împodobite în culori și motive geometrice de o reală frumusețe. Mai mare dragul îi era lui Topîrceanu să scrie, așezat la un asemenea mobilier! Ceasul de pe birou, greoi, a oprit timpul în loc, exact la ora morții poetului. Tablourile dăruite de prietenii poetului, bastoanele, unul de toate zilele și unul de iarnă, cu vârf metalic și nelipsita pălărie, două biblioteci mici și aparatul foto Kodak din 1924 sunt câteva din cele ce odinioară, au fost atinse de geniul artistic al poetului florilor.
Camera de odihnă găzduiește un pat, ca pentru pitici. Oare cum dormeau doi oameni aici, mă întrebam în vreme ce tanti Mioara ne arată un cufăr considerabil, frumos tapițat cu tablă înflorată și bine închis cu lacăt gros. N-am îndrăznit să-l deschid, dar am avut senzația că, acolo se aflau bine ferecate, toate momentele de inspirație ale poetului.
Conacul de la Mircești – oaza lui Alecsandri
Conacul este amplasat într-o mare de verdeață, într-o curte din care străjuiește peste vremuri, figura impozantă a marelui poet. Încă de la intrare, te învăluie un aer în care versurile vorbesc parcă în slove lesne alese, dintr-o memorie ancestrală, unică, păstrătoare de frumos. Veranda, toată acoperită cu geamuri micuțe, sprijinite în lemn, îți înfățișează un Alecsandri în anii tinereții. Am mers mai departe pe firul poveștii și i-am auzit râsetele de copil pe acea verandă, i-am urmărit joaca împreună cu copiii vecinilor, pentru ca, mai apoi, să-i cercetez aici, primele încercări de a descrie în cuvinte meșteșugite, ce numai un suflet de poet poate simți.
Niște citate vechi, atârnate de pereți, completau prezentarea muzeografului care vorbea despre poetul nostru, de parcă era unul dintre membri familiei sale. Atâta drag și dor de poezie și de frumos, rar mi-a fost dat să văd la vreun muzeograf care lucrează într-o casă memorială, doar pentru că asta îi este meseria. Defapt, oamenii aceștia care pun pasiune în ceea ce fac, ajung să iubească mai mult obiectul sau personajul pentru care lucrează, decât meseria însăși.
Camerele conacului se desconspiră, rând pe rând. Una este dedicată istoriei lui Alecsandri și familiei sale. Portrete ale acestora stau aliniate pe pereți, unul lângă altul, așa cum au fost și în viață. Sunt oameni plini de viață, chiar dacă acum, aceasta se derulează din spatele unui tablou. Te privesc cercetător, sau se privesc unii pe alții, de parcă ai spune că și după atâta amar de vreme tot mai au să își împărtășească idei și vorbe. E un zumzet ciudat… amestecat cu scârțăitul parchetului din aceste camere. Un murmur acut, pe care îl poți auzi dacă reușești să-ți desprinzi atenția de la pașii care contorsionează parchetul sub greutatea lor. Familia Alecsandri încă discută. Cel mai probabil despre inițiativele tânărului de 24 de ani care nu pierdea vremea prin cârciumi ci ținea în mâini frâiele revoluției de la 1848. Își dispută și acum veștile venite în grabă din Ardeal și din toate colțurile țării. Și, cu siguranță, dincolo de îngrijorarea care încă li se mai citea pe chipuri, erau mândri de tânărul lor poet.
Sufrageria, atent dichisită este dovada acestei mândrii. Peste tot, Vasile Alecsandri te privește ba din portrete de epocă, ba alături de tatăl său, vornicul Vasile Alecsandri și fratele poetului, căpitanul Ioan. Dacă te uiți atent la tânărul Vasile ai putea jura că văzul îți joacă feste. Pentru că, gravitatea de pe chipul lui, amintește, fără tăgadă, de Cloșca, martirul răscoalei moțești din 1784. Și parcă, fără să greșești, ai spune că seamănă și cu Iancu Avram, un alt moț de seamă al Transilvaniei.
Din niciun astfel de loc prin care am trecut, urmele acestor deschizători de drumuri, făuritori ai literaturii românești nu m-au părăsit la plecare. N-au rămas iarăși, între pereții caselor lor, printre vitrinele cu însemnările cele de preț, ci au mers mai departe, către alte și alte destinații, ocupându-și locuri de onoare în inima mea. Sunt multe de scris și de spus despre acești oameni și casele lor. Dar, dincolo de toate sunt și mai multe de trăit, atunci când le calci pe urme! Pornește așadar, într-una dintre marile aventuri ale vieții tale și descoperă, pas cu pas, ce are România mea, de este așa frumoasă!
NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!
